Să fie oameni!

Nu voi începe cu o introducere standard despre cum profesorii sînt stîlpul educaţiei şi al formării noastre ca persoane şi că ei pun bazele unei societăţi bine instruite, nu voi începe să vorbesc despre vocaţia de profesor. Vreau să încep prin a spune ceva ce uită toată lumea, uneori chiar şi domnii profesori: că sînt OAMENI şi că, în principiu, cam asta ar trebui să îi înveţe pe cei care stau în bănci şi de la vîrste fragede asimilează nu doar informaţia pe care aceştia o expun, ci şi comportamentul lor, în subconştient ajungînd să fie unele din primele modele din viaţa unui copil. Nu cred că există un profesor ideal pentru că, aşa cum am zis, fiind oameni sînt imperfecţi, dar avînd în vedere că am experienţa a 12 ani de şcoală, voi încerca să fac un prototip cît mai aproape de adevăr, mă rog, cît mai aproape de adevărul meu. În primul rînd, la mine pe primul loc ar fi toleranţa, dar nu toleranţa aia ajunsă la extrem care duce la filmuleţe pe YouTube stînjenitoare pentru şcoală, ci o toleranţă care să impună respect. Ca „regim politic“ cred că ar trebui să înlăturăm despotismul în ceea ce priveşte sala de clasă. Chiar nu mai e nevoie de tirani care să transforme catedra în sac de box şi să bată în ea pînă le iese sufletul. Da, ştiu poveştile cu părinţii care „făceau carte mai bine decît se face în ziua de azi“ prin puţin „pus la punct“, dar în ziua de azi, în care

-ul e ridicat la cel mai înalt rang şi toată lumea pare să fie într-o continuă stare de relaxare, profesorii duri şi lipsiţi de orice urmă de umanitate creează o notă destul de discordantă cu realitatea înconjurătoare. Deci am vorbit despre toleranţă şi o urmă de relaxare, dar să vorbim şi despre ora în sine.

De-a lungul timpului am avut parte de cele mai diverse cursuri. Ore de şcoală în care eram bombardaţi cu informaţii din cărţi pe care trebuia să le reproducem în caiet şi care chiar nu aveau noimă, ore în care se instaura tirania şi nu aveai voie să mişti în front că altfel riscai să ai probleme, ore deosebit de relaxante cu profesori deschişi care îţi predau materia în aşa fel încît nici nu îţi dădeai seama că e oră de curs sau o discuţie lejeră în parc. Am reuşit în aceşti ani să adun cîte o trăsătură de la fiecare şi acum să le cumulez. De la unii profesori aş vrea să iau răbdarea, răbdarea aceea supraomenească cu ajutorul căreia se face lumină atunci cînd bezna a acaparat tot, de la alţii voi lua simţul umorului, o calitate esenţială unui profesor dacă vrea să se facă plăcut, un „om de spirit“. Cu toţii avem zile proaste şi sîntem indispuşi uneori, iar o glumă făcută de un profesor îţi poate schimba toată starea de spirit. O altă calitate pe care foarte puţini profesori o au este entuziasmul de a veni la orele noastre. Ştiu că sîntem destul de dificili la vîrstă adolescenţei, dar să vezi un profesor care intră cu zîmbetul pe buze la oră şi chiar vrea să îţi arate ce ştie el şi să te atragă în jocul cunoaşterii e o nestemată a învăţămîntului în ziua de astăzi. Vrem oameni interesaţi de materie pentru ca noi să putem să manifestăm acelaşi interes. Deci să recapitulăm: răbdători, simţ al umorului, interesaţi, relaxaţi. Trăsături frumoase şi ideale pentru un profesor, dar să nu uităm şi de puţin statut. Trebuie. De ce? Pentru că, hai să fim serioşi, dacă acest statut nu este impus, profesorul nu o să fie niciodată luat în serios. Şi ultimul punct ar fi nivelul de pregătire, cu care trebuia chiar să încep. 

De la profesorii mei, de-a lungul timpului, nu am avut cele mai mari aşteptări, doar unele de bun-simţ, ca să zic aşa. În primul rînd, am vrut oameni capabili, cu o privire inteligentă, pe care să îi simţi acolo în clasă, nu pierduţi şi distanţi. În era Internetului şi a accesibilităţii e foarte uşor să îţi iei informaţia de oriunde şi rolul profesorilor nu mai e acelaşi, de aceea avem nevoie de o prezenţa umană şi nu de o carte care să recite cu glas tărăgănat. Am vrut să fie deschişi şi umani. Eu sînt sigură că pe parcursul vieţii nu o să îmi aduc aminte condiţionala de tipul trei la engleză, dar o să îmi aduc aminte de povestioarele doamnei profesoare de engleză. Acele povestioare care te mai relaxează şi te scot din atmosfera aia apăsătoare. Aşteptarea mea cea mai mare a fost să nu mă trezesc dimineaţa şi, cu cina din seara precedentă în gît, să mă urnesc cu greu către şcoală pentru că urmează chinul, ci am avut aşteptarea să mă duc cu o oarecare linişte, deoarece cu bucurie, să fim serioşi, nu prea te poţi duce la şcoală, pentru că implică muncă, implică stresul de a reuşi. Dar dacă ai profesori competenţi, acest stres se poate diminua şi rămîne doar munca. 

E greu să idealizezi conceptul de profesor, ei fiind, în definitiv, nişte oameni imperfecţi, dar poate de asta avem nevoie şi noi, elevii, să simţim imperfecţiunile acestea, să realizăm că ele formează cu adevărat oamenii şi îi fac unici. În sistemul educaţional românesc ar trebui înlocuit piedestalul de marmură pe care sînt urcaţi profesorii cu unul dintr-un material mai puţin dur, mai flexibil. Şi cred că ar fi cazul ca şi programa şcolară să fie puţin revăzută (revizuită), pentru că, în definitiv, profesorul ideal are nevoie de o programă ideală.  

Mimi Popescu este elevă în clasa a XII-a la C.N. „Mircea cel Bătrîn“ din Rîmnicu Vîlcea şi vrea să devină doctor militar.