Timp de gîndire
Acum mulţi ani, la începutul activităţii mele ca profesor, am citit o scrisoare interesantă, atribuită lui Abraham Lincoln – deşi autenticitatea ei este discutabilă. Scrisoarea era adresată profesorilor fiului său. M-au marcat atunci şi m-au urmărit ulterior toată viaţa cîteva pasaje despre menirea profesorului: „Învăţaţi-l dacă puteţi minunăţia cărţilor… şi totuşi, daţi-i timp să se gîndească la misterul etern al păsărilor cerului, al albinelor de sub soare şi al florilor de pe cîmp. În şcoală, învăţaţi-l că e mult mai onorabil să eşueze decît să trişeze. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi nerăbdător. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi brav. Învăţaţi-l să aibă întotdeauna încredere în el însuşi, deoarece apoi va avea încredere în umanitate. Aceasta este o cerinţă mare, dar vedeţi totuşi ce puteţi face…“ Am înţeles atunci ceea ce intuisem deja, că meseria mea acordă timp de gîndire copiilor, ceea ce presupune vocaţie, dragoste, răbdare (multă răbdare!), curaj, emoţie şi, de ce nu, un risc asumat.
Predau matematica şi nu întotdeauna acest obiect este foarte îndrăgit de elevi. Am învăţat de la profesorii mei că matematica înseamnă mult mai mult decît formule şi rezolvări de probleme. M-am străduit ca profesor să-i învăţ pe elevii mei să descopere frumuseţea matematicii, ineditul unei rezolvări, eleganţa unui raţionament, accesul la filozofia acestei ştiinţe şi, în esenţă, o noimă a vieţii înseşi, camuflate în spatele operaţiilor matematice. Cu unii am reuşit, cu alţii – mai puţin. Cred, şi le spun şi elevilor, că matematica este un mod de viaţă şi un mod de gîndire, o
. M-au ajutat să am această perspectivă doi matematicieni dragi sufletului meu. Întîi, Grigore Moisil – pe care l-am redescoperit citind
(autor Viorica Moisil) – cu umorul neaoş şi vorbele de duh care îţi merg la inimă şi te fac să vezi altfel raportul dintre viaţă şi matematică. La fiecare serie nouă ca diriginte, le spun părinţilor şi elevilor mei un citat-avertisment din Moisil: „Ca să aibă personalitate, copilul – şi acest lucru este valabil şi pentru elev faţă de profesor – trebuie să se rupă de părinţi, să acţioneze aşa cum gîndeşte el.“ Ei au 14 ani, dar asta-i calea de a deveni autodidacţi, independenţi, de a fi pe cont propriu. Cealaltă personalitate în care am găsit un model pînă în ziua de azi este Solomon Marcus, matematicianul de excelenţă pe care am avut privilegiul de a-l avea profesor. În 1987 (eram deja profesoară de un an!), un elev mi-a dăruit cartea
şi am considerat că asta nu poate fi o întîmplare. Iubesc această carte pentru că m-a învăţat multe la început de drum, aşa cum profesorul meu m-a învăţat, dincolo de analiza matematică, să fiu atentă la detalii, la emoţii, la rostul greşelii şi al reuşitei.
Iubesc şcoala în care vin ca profesor la fel cum iubesc matematica. Şi tocmai de aceea cred că mulţi profesori nu sînt doar „prestatori de servicii“ – sînt mulţi care îi percep aşa. Profesorii sînt oameni care oferă încă, societăţii întregi, un timp de gîndire.
Carmen Delcea este profesoară de matematică la C.N. „Mihai Eminescu“ din Buzău.
