Ea mirosea a literatură

Publicat în Dilema Veche nr. 590 din 4-10 iunie 2015
Portret al profesorului la tinereţe jpeg

Era tînără, era frumoasă şi elegantă. Dar mai ales, pot acum să spun, cînd intra în clasă mirosea a literatură. Eram la profil de chimie-fizică. Prunci trimişi de părinţi să se pregătească pentru medicină. Unii am ratat întîlnirea cu ambiţiile părinţilor. Dar tocmai aceia ne amintim, poate, mai ales de parfumul profesoarei de limba şi literatura română.

A stat cu noi doi ani, apoi a plecat în America. Şi a rămas singura profesoară care mirosea a literatură pe care am avut-o în liceu, o spun cu toată consideraţia faţă de cele ce i-au urmat. Celelalte miroseau doar a comentarii. Bune, corecte, oneste, dar nu mai mult. 

L-am iubit, preţuit şi admirat pe nenea Mitică, prietenul de familie, profesor pentru mine în particular, cel care m-a făcut să simt cîndva apoi că Ion Barbu e fascinant, că Arghezi e mustos, că Blaga e subtil. Dar înainte de asta, în primele două clase de liceu a fost ea. Ne-a făcut să înţelegem şi să credem că literatura e vie, nu moartă, ba mai mult, că există şi scriitori vii. Într-o zi, cînd aflase că la Librăria Universităţii, cîteva luni după Revoluţie, se va da la liber

ne-a trimis pe trei-patru băieţi să ne aşezăm la coadă şi să cumpărăm. Am volumaşul aşezat la locul lui, în biblioteca ce şi-a schimbat, de cîteva ori bune de atunci, locuinţa. 

Au trecut peste douăzeci de ani. În urmă cu vreo trei-patru ani s-a întors din America. Deşi nu am fost în vreun fel decisiv implicat, a venit la mine şi mi-a mulţumit pentru că postul ei de profesoară de limba şi literatura română i se păstrase. Am rămas împietrit, aproape neputînd să articulez. Mirosea tot a literatură. Mi-a dăruit o carte şi apoi a plecat. Regret că nu am ştiut să o reţin la o cafea. Profesoara mea de română din liceu este Cornelia Vlad şi conduce acum unul dintre cele mai de succes licee particulare din ţară. 

Apocalipse 

În vremea cînd primeam o carte de la profesoara mea de română din liceu, se aşezaseră deja, destul de confortabil, în dressing-ul profesionalismului profesoral, gata să fie îmbrăcate, după caz şi vreme, două veşminte sclipitoare. Ambele au ajuns să fie confundate, în unele cercuri, la ocazii speciale sau chiar în contexte

, cu vocaţia.

Drept e că, în primele sezoane, sacoul frumos tăiat, pantalonii

şi cămaşa, să zicem,

, arătau tare bine aşezate pe oricine. Primul veşmînt. O înfăţişare destul de

, prindea pe cine îşi dădea minimul interes să o poarte: metodele moderne, activ participative. Cele care, asemeni roatei care vine înainte în tîrg, au preîntîmpinat centrarea învăţămîntului pe competenţe. Bună treaba cu acestea din urmă, stîlpi ai unei construcţii ce se dorea solidă, însă pierdută, încet-încet, tocmai în utopia strategiilor moderne. Acestea au devenit o spoială, numai bună pentru substituit vocaţia. Dacă ai în arsenal o jumătate de duzină de metode activ-participative, se cheamă că ai vocaţie. Uite-aşa! Le scoţi şi le etalezi cu dezinvoltură şi nu ţi se poate reproşa nimic: elevii sînt activaţi, demersul e

ai sistemului, parcursul e dinamizat, conţinuturile pot fi lipsă. Ai scos la înaintare şi

Venn în care elevii îngrămădesc nişte idei, ca în cercurile olimpice, şi deja eşti printre cei chemaţi. O linie valorică te face popular. Un

te-a adus pe podium. Şi nu mai contează prea mult dacă ideile din diagrama Venn au consistenţă, dacă turul galeriei gestionează şi o concluzie validă şi solidă. 

Să nu fiu înţeles greşit: solidaritatea mea cu demersul modern este constantă. Am fost de la început adeptul folosirii echilibrate a acestor metode, care mi s-au părut potrivite pentru a diversifica, pentru a nuanţa demersul didactic, pentru a-i da sclipire sau pentru a-l orienta înspre formarea de competenţe. Dar cu discernămînt şi cu substanţă pe oasele scheletului. M-au bîntuit după-amieze, seri şi dimineţi începute pe la 5 a.m. în care încercam să găsesc acest echilibru între formă şi fond. Şi ştiu că sînt destul de mulţi profesori de limba şi literatura română (nu mă hazardez să vorbesc despre alte discipline de studiu) care fac acelaşi lucru, constant. 

Nu mă prea dau în vînt după profesorul care îmi serveşte o lecţie cu activitate pe grupe, însă în grupele acelea nu se încheagă nişte carne pe oase. Mi-e martoră şi hîrtia şi-mi sînt martori colegii care mă cunosc: am ţinut şi ţin partea profesorilor în toate contextele formale şi informale, oficiale şi neoficiale! Ştiu bine rănile pe care le au şi mersul în genunchi la care sînt obligaţi, împinşi de o societate care, constant, dă fix doi bani pe educaţie, şi asta doar discursiv. Dar de s-ar preţui măcar ei pe ei înşişi! Căci, sînt convins, profesorul de azi care nu ştie că a mai existat literatură şi după Marin Preda, respectiv Nichita Stănescu (primul şi, eventual, al doilea volum), nu se respectă pe sine, după cum nu are entuziasme fascinatorii nici pentru Rebreanu, Creangă sau Eminescu. Profesorul care îşi încruntă fruntea a căutare cînd rosteşti Mircea Ivănescu sau Emil Brumaru, ca să nu mai amintesc de tot ce e post-optzecism. Cărtărescu, da, se vehiculează. Dă bine. Dar numai ca notorietate: lecturi dincolo de

şi

texte aflate în manuale, mai rar. Le-ai putea da, multora, un set de nume şi să le spui că sînt avangardişti şi n-ar clipi deloc. Dar îţi pot arăta nişte lecţii impecabil construite, cu început şi sfîrşit şi tîlc destoinic, de manual. Şi-ţi vor spune că ei lucrează în favoarea copiilor, la nivelul lor şi conform programei şcolare. Dar nu! Lucrează în favoarea unor forme goale. Creează clişee şi trăiesc monocord, lipsiţi de o minimă orientare culturală, deveniţi simpli funcţionari. Programa şcolară, atît de hulită, e, totuşi, dacă o citeşti

, permeabilă la nou. Ce-l opreşte pe un profesor cu vocaţie şi stenic să genereze deschiderile spre viu? Primul sicriu al profesorului de română a devenit demersul modern, în care aşază nişte clişee învechite sau poate nici măcar atît. Şi-i spun aici, cum îi spun şi-n alte contexte, fără vehemenţă, poate cu tristeţe: nu, asta nu e vocaţie! E păcat. 

Al doilea veşmînt e şi mai strălucitor. Luxuriant, cu diversitate uluitoare de piei, căci fiecare piesă ori accesoriu se compune din nenumărate faţete. Iar pe acestea, pe feţele veşmintelor, alunecă halucinant, cu o viteză ameţitoare, puhoaie de imagini, într-o mişcare continuă. Cum să-l mai vezi pe omul care poartă aceste veşminte spaţiale, în spatele lor, dacă nu mai pune şi pe pauză această desfăşurare de iluzii!? Al doilea veşmînt: mijloacele TIC, multimedia. Laboratoarele AEL mai întîi, apoi lecţiile AEL, apoi tablele inteligente, apoi pur şi simplu integrarea mijloacelor de orice fel, multimedia să fie, în demersul didactic. Ai o lecţie cu un PPS (sau PPT?) şi ai ajuns la desăvîrşire. Tu nu mai trebuie să faci nimic, ştiinţa se derulează pe ecran, iar competenţa se naşte ca din spuma valurilor. Elevii stau atenţi, notează. Apoi nici nu mai notează, doar le trimiţi pe mail PPS-ul (sau PPT?). Ai un filmuleţ, o secvenţă de film, o scenetă înregistrată? Super, ai salvat o secţiune de lecţie şi ai transformat-o în victorie. Are legătură de substanţă cu restul demersului? Nu contează! Poţi oricînd să justifici legătura, cel mai adesea tematică. Pentru că, din păcate, cam aici se opreşte şi inventivitatea vocaţiei profesorilor: la utilizarea unui filmuleţ, mai mult sau mai puţin integrat în demers, şi la conceperea unui PPT. Cu toate zecile şi sutele de ore de formare TIC, cu toate deschiderile pe care unele platforme educaţionale chiar le-ar putea oferi pentru diversificare, accesibilizare şi facilitare a procesului didactic. 

Căci iar zic, să nu fiu înţeles greşit: am fost şi sînt un adept al integrării instrumentarului multimedia. Dar cu eficienţă şi cu substanţialitate. Există proiectate lecţii AEL, avizate. Nu sînt cea mai fericită formulă, pot fi utilizate doar ca secvenţe de lecţii, dar cine mai ştie că ele există? Laboratoarele AEL se mai folosesc doar pe hîrtie, în proiectarea didactică. Există platforma INSAM. O bază de date cu zeci de mii de itemi, cu o diversitate enormă de texte suport, avînd în spate munca profesionistă a unor echipe de specialişti care au trudit efectiv luni de zile. Moartă, îngropată. Ce e bun piere! Al doilea sicriu al profesorului de română a devenit integrarea instrumentelor multimedia în demersul didactic. O altă manieră de a substitui fondul cu forma, într-o formulă mai sclipitoare. Şi aşa, într-o matrioşcă de sicrie-veşminte, profesorul îşi construieşte argumentul suprem al stimei de sine: le place elevilor, ei mă iubesc! 

Dar stau şi mă întreb: să te iubească elevii pentru lecţii care încep şi se termină, rotunde, asezonate cu metode activ-participative, cu pastile informatizate multimedia, dar în care secvenţele nu au legătură unele cu altele, conţinuturile sînt subţirele şi pe alocuri ciobite, cînd nu sînt grav mutilate? Bieţii de ei, ce ştiu altceva decît ce le arăţi? E lucios? Le poate plăcea, dacă tu, adult cu simţ de răspundere şi autoritate, le serveşti drept model! 

Şi iar mă întreb: eşti fără vocaţie, dacă se întîmplă să nu îţi termini lecţia la fix, pentru că te-ai dus prea departe cu proiecţia, dacă o oră ţi s-a pierdut în dezbateri în loc să se închidă rotund cu o concluzie, dacă atunci cînd foloseşti o metodă modernă o umpli cu substanţă şi dacă încerci să ridici puţin ştacheta, ducîndu-i pe elevi înspre o literatură vie, fie că e a lui Slavici sau a lui Dan Coman? Pariez că elevii te iubesc şi în această variantă, mai lipsită de har pentru cei ce măsoară cu compasul. 

Amendamente 

Mă întorc înspre colegii şi prietenii mei, profesori. Nu, ceea ce aţi citit mai sus nu este o descriere a maselor profesorale. Aţi citit o descriere utopică, fantezistă, a unei posibile catastrofe educaţionale. Dar poate că ea nu e atît de îndepărtată. Deunăzi citeam despre declaraţia unui politician care anunţa vremuri fericite pentru profesori: muncă efectivă de 40 de ore şi plată consistentă. Îl anunţ şi eu aici că munca efectivă de 40 de ore cam este realitatea profesorului, cel puţin a celui de română, îngropat în extemporale şi teze, în activităţi extraşcolare, în formări redundante, în simulări. Stimulări mai deloc. De unde să mai aibă timp de vocaţie şi cum să mai miroasă, aşa transpirat cum e, a literatură? Avem iluzia stupidă că o masă de zeci de mii (cîţi profesori va fi numărînd sistemul) poate fi aşezată natural sub semnul vocaţiei şi al devotamentului profesional dezinteresat? 10%, poate (dau un procent din burtă), şi aceştia cu siguranţă sînt profesori autentici dincolo de mode, de metode, de mijloace! Dar celorlalţi daţi-le bani să-şi cumpere cărţi şi timp să le citească! Căci literatura, pentru cei ce nu ştiu, asigură o mai bună situare în lume. Şi atunci vor mirosi mai mulţi a literatură şi asta se va simţi în calitatea zîmbetelor vii de pe stradă! Şi în calitatea vieţii!  

Horia Corcheş este scriitor şi inspector şcolar de limba şi literatura română la Cluj-Napoca.   

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.