„Fake mambo is better than no mambo“ - cum şi unde cauţi conţinut de valoare

Ies uneori seara şi mă plimb pe promenada care se întinde de-a lungul albiei pîrîului Poklos, o alee lungă, acoperită de tei şi punctată de bănci pe care stau adolescenţi cu feţele luminate de ecrane. Fiind întuneric, feţele plutesc, aleea pare o pistă de aterizare cu balize care se pierd în perspectivă. Mă întreb mereu la ce se uită feţele: ştiu că nu se omoară după Facebook, că tolerează Instagram şi că se adună roi pe Whatsapp – doar am copii adolescenţi… În căştile mele se derulează acum un

emis de KCRW, un post digital care emite din sudul Californiei. M-am abonat mai demult la emisiunile KCRW (le spune

) de tip Guest DJ, în care invitatul vorbeşte despre preferinţele sale muzicale. Ascultînd emisiunea fac ceea ce îmi place să numesc polenizare

Culeg bucăţi de informaţie din

şi descarc imediat melodii de pe iTunes, librăria digitală de la Apple. Sau caut nume de artişti pe Internet, le ascult muzica pe YouTube sau Spotify, apoi o cumpăr. Aşa am ajuns, desigur, posesorul unei colecţii eclectice: găseşti pe telefonul meu Taraful Haiducilor, soundtrack-ul de la

The National, Benjamin Clementine, Grigore Leşe, Sigur Rós, Joe Strummer sau Robin Foster. Ultimii doi, grăunţe de polen din filme:

şi

Citesc mult pe iPad, de obicei informaţie publicată în agregatoare de conţinut cum e Zite. O consecinţă imediată este că descarc după aceea cărţi electronice de la Amazon sau aplicaţii din Appstore. Polenizarea porneşte aleator, pe diverse canale şi dispozitive, şi te aruncă, în funcţie de împrejurări, pe altele. Ca deunăzi, cînd am salvat pe telefon un link Facebook spre un articol cu cartea lui Yuval Harari,

Recenzia citită pe laptop, pe site-ul

m-a convins să cumpăr şi să descarc cartea pe iPad, dar am ajuns să o citesc pe Kindle, care e mai portabil. Mediul nu mai contează, conţinutul ajunge în Cloud-ul personal şi te urmăreşte pe orice dispozitiv. Printr-un patent numit de cei de la Apple

, dacă mi-am pornit un

de muzică iTunes Radio pe telefon, la jogging, cînd ajung acasă îl voi putea relansa pe AppleTV exact de unde l-am întrerupt.

Suportul media devine invizibil, informaţie avem în exces, aşa că una din întrebările care plutesc azi în aer este cum găseşti uşor conţinut de valoare. Cum să cîştigi timp, să filtrezi, să mergi ţintit, repetat spre sursa bogată în informaţie, fără să dai în rutină. Altfel spus, cum să polenizezi cu succes. Sursa tradiţională de informaţie rămîne jurnalismul profesionist – care atunci cînd nu e protejat de

, ajunge text filtrat şi concentrat în aplicaţii ca Longform, Instapaper sau voce ornată cu muzică în

-uri fenomenale ca acelea de la This American Life sau Radiolab. De ceva timp, reţelele dedicate scrisului încep să pompeze şi ele conţinut pe ecranele cititorilor, cel mai la îndemînă exemplu fiind platforma de blogging Medium.com. Medium a pornit simplu, ca un cocon care servea, protectiv, unui singur scop: a scrie. Pas cu pas, site-ul şi-a format baza fidelă de scriitori şi, evident, cititori. Forma îngrijită, curată, a interfeţei lasă cititorul să se concentreze doar pe parcurgerea textului, iar cochilia, iniţial goală sau diluată, începe să prindă acum substanţă. Articolele cel mai bine scrise sînt încă selectate de către editorii Medium, ajungînd pe canalul favorizat Staff Picks, dar adevărata putere a platformei stă în recentele îmbunătăţiri: evidenţiatoare, semne de carte, comentarii, toate adăugate de către cititori şi aducînd la lumină, organic, poveştile bine scrise.

Mulţi strîmbă din nas şi pun etichete cînd aud de

şi de strădania curentului de a genera conţinut relevant. Dar cînd scrisul copt în sfera

-ului vine validat de puterea de selecţie a reţelei sociale, lucrurile devin interesante şi denumirea de origine controlată e mai puţin relevantă. În

-ul KCRW, actorul Matt Dillon povesteşte cu umor cum a descoperit mai demult, în New York, o melodie, „Speak Up Mambo“, interpretată de Al Castellano, şi despre cum melodia stîrneşte şi acum proteste printre prietenii lui afro-cubanezi sau portoricani, amatori de muzică cubaneză autentică. Dillon îl citează pe Robert Farris Thompson, profesor la Yale, care şi-a dedicat cariera studiului artei afro-cubaneze: „Fake mambo is better than no mambo“.

În zona filmului, viitorul apropiat aparţine, previzibil, difuzării (

-ului) pe dispozitivele din living (David Lynch deplîngea vehement fenomenul acum cîţiva ani, într-o campanie de promovare a sălilor de cinematograf). Filmele pe care le vedem acum pe televizorul conectat la Internet curg închiriate la preţuri modice de pe acelaşi omnipotent iTunes, care are o colecţie tot mai mare de celuloid digitalizat. Găseşti în trei paşi colecţia de filme de autor Criterion, trilogia lui Kieslowski, comedii negre daneze sau filme de Tribeca, dincolo de pojghiţa de inevitabile

-e hollywoodiene. Sistemul de ierarhizare, bazat acum majoritar pe critica Rotten Tomatoes, va putea folosi puterea amplificată a reţelei. Prin comentarii, prin recomandări, prin recenzii.

Ca tendinţă, publicul educat digital preia, comunicînd prin platformele mari ca Facebook, Medium, Instagram sau Twitter, controlul editorial şi curatorial asupra surselor de informare, o piaţă deservită pînă nu demult de către marile trusturi media şi de către blogger-ii independenţi, cei care îţi serveau în farfurie porţia zilnică de informaţie, în toate formele şi subformele ei. Interconectarea (am evitat voit expresia reţea de socializare) ne ajută să explorăm cu sens.

Ce ne poate rezerva viitorul în zona canalelor de conţinut? La cît de mult a accelerat motoarele Silicon Valley, cine se poate hazarda să spună ce, cum şi cît vom citi, asculta, viziona, absorbi? Tehnologia îşi îndeplineşte, tot mai des şi mai bine, rolul de a facilita accesul la conţinut. O zonă interesantă este realitatea virtuală, unde dispozitive ca Oculus Rift abia aşteaptă să te scoată din living pentru o vizită cît se poate de realist orchestrată în Budapest Grand Hotel sau în alb-negrul filmelor lui Jarmusch. Sau să te ducă la tîrguri virtuale de carte… electronică.

Se mai vorbeşte mult acum de inteligenţa artificială şi de cît de mult a evoluat tehnologia în zona aceasta, aşa că de ce nu ne-am aştepta la un prim bestseller scris de un soft? Sau la conversaţii critice purtate în siajul unei cărţi, în care interlocutorul, un robot, va putea arunca, cu neaşteptată vervă, remarci pertinente despre conţinut.

Am două veşti bune pe final. Prima este că vom avea din ce în ce mai mult timp – se vehiculează ideea că o a doua revoluţie industrială, ajutată de Internet şi de inteligenţă, ne va elibera tot mai mult – şi că ne antrenăm minţile de pe acum ca să umplem acel timp cu conţinut. Să devenim mai buni în a ne forma bagajul de cunoştinţe şi în a-l transmite celorlalţi. A doua veste bună e că banala alee de pe Poklos e semnul că minţile tinere de acolo vor învăţa să asculte şi să le placă mambo, chiar dacă melodia nu e autentică.  

Mircea Drăgoi este ilustrator şi designer în cadrul Lateral România.

Foto: J. Keith, wikimedia commons