Un exerciţiu de memorie
- argument -
Şase morţi şi 746 de răniţi. Aceasta e bilanţul oficial al evenimentelor din 13-15 iunie 1990. E vorba de nişte evidenţe incomplete, căci în cimitirele de lîngă Bucureşti zac, de fapt, mult mai mulţi decedaţi din acele zile. Unii nici măcar nu au fost identificaţi. Mineriada a durat trei zile. A fost cel mai îngrozitor moment din istoria României de după 1990.
Anchetele de pînă acum nu s-au soldat cu condamnări. Traseul dosarului în Justiţie a fost lung şi întortocheat. Probele adunate de Asociaţia victimelor mineriadei au trecut prin multe mîini şi au zăcut multă vreme prin sertare. Ultima decizie a unei instanţe româneşti a fost neînceperea urmăririi penale. La douăzeci şi cinci de ani de la acele evenimente nu s-a găsit nici un vinovat. Morţii şi răniţii sînt pentru statul român doar nişte cifre, doar nişte semne pe o evidenţă statistică.
Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru modul în care autorităţile au anchetat acele evenimente. Instanţa europeană a constatat că autorităţile nu au luat măsurile care ar fi putut duce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Cei care au dus acest caz la CEDO sînt Anca Mocanu, al cărei soţ a fost ucis la mineriadă, Marin Stoica şi Teodor Mărieş, ambii bătuţi în timpul evenimentelor. Decizia CEDO obligă statul român să plătească daune pentru trei reclamanţi din dosar, dar şi să redeschidă investigaţiile.
De unde ar trebui (re)începută ancheta? Cum mai pot fi identificaţi martorii şi victimele? Cine ar trebui tras la răspundere? Şi, mai ales, cum ar trebui să plătească vinovaţii?
Nu ne-am propus, în acest Dosar, să răspundem acestor întrebări. Ele cad, fireşte, în sarcina instanţelor. Ne-am propus, în schimb, să vedem cum ne raportăm astăzi, după douăzeci şi cinci de ani, la mineriada din iunie 1990. Un exerciţiu de memorie.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
