Tema săptămînii

Îndes în sacoşă, în ultimul moment, Un motan pe nume Bob, de James Bowen, şi Tatăl celuilalt copil, de Parinoush Saniee. Să am ca premiu pentru cei de la a IX-a care au citit deja, cu adevărat, cîteva capitole din Ciocoii vechi şi noi, romanul lui Nicolae Filimon.

Am întrebat cîţiva jurnalişti cunoscuţi din presa actuală, dar şi din trecut cum văd astăzi punctele rele şi punctele bune din timpul mandatelor de preşedinte ale lui Ion Iliescu şi care cred că sînt principalele moşteniri rămase în urma acestor mandate.

În seara anunţării rezultatelor primului tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa în 2002, am rămas uimit ascultînd discursul lui Jacques Chirac – era un discurs clonă a ceea ce ascultasem cu vreun an şi jumătate mai devreme la Bucureşti, cînd Ion Iliescu ştia că se va înfrunta cu Vadim Tudor în turul II.

Am aflat de existenţa lui Ion Iliescu în octombrie 1978, la Festivalul Scriitorilor de la Iaşi. În calitatea lui de prim-secretar de partid al judeţului, Iliescu a oferit participanţilor o recepţie în holul Hotelului Unirea, unde fusese cazată scriitorimea.

Chiar şi printre cititorii de gazete, puţini sînt cei care au lecturat sau avuseseră răbdarea să parcurgă bolovănosul articol semnat de Ion Iliescu în România literară, în 1988, cu titlul „Creaţie şi Informaţie“. Ion Iliescu se declara interesat de rolul creaţiei intelectuale şi al progresului tehnico-ştiinţific (sic) în societate.

E bine că au apărut în cele din urmă şi în România cîteva grupuri intelectuale de stînga, cu oameni care gîndesc eliberaţi de clişeele istoriografiei omologate, ca nu cumva să nu avem parte de o plictiseală nouă, serioasă, legitimă.

Cînd în sfîrşit s-au deschis sau mai bine zis au fost dărîmate porţile staulului în care am fost ţinuţi ca vitele în timpul celor 45 de ani de lumină, nu-i de mirare că ne-am năpustit în lume ca o turmă dezorientată şi flămîndă peste civilizatele peluze europene – şi-am făcut prăpăd.

Imediat ce ajungi în centru, scoţi aparatul de fotografiat şi apeşi pe buton ca hipnotizat. Îţi ia respiraţia culoarea aceea verde-albastră a rîului, şi arcul perfect peste apă, şi piatra albă, parcă şlefuită atent cu pila. Şi cînd te uiţi la poza proaspăt făcută vezi că scrie cu litere mari, negre „Don’t forget“ pe o piatră, în stînga jos.

Cînd eram tînăr, fotografierea era un eveniment care marca ceva: o aniversare, un început de viaţă. Nu era un fapt cotidian; de aceea postura era studiată. Fotografia într-un picior, scărpinîndu-te la ceafă, nu era de conceput. E foarte greu acum să-ţi dai seama ce reprezenta un portret de familie pe vremuri.

Toate studiile sociologice făcute în Occident arată că memoria electoratului este scurtă, mintea cetăţeanului fiind mai degrabă setată să arunce la coşul de gunoi momentele şi conţinutul politicianist decît să le înregistreze.

Memoria e esenţială pentru un actor. Numai scriind asta îmi dau seama că e într-atît de axiomatic, încît e aproape ciudat să o spui. Şi e vorba de o memorie coroborată cu un tip de reflex şi de învăţătură a trupului – în general se crede că partea cu reţinerea textului e grea pentru noi.

La o interpelare rapidă a site-ului dumblaws.com aflăm că în Thailanda e ilegal să ieşi din casă fără lenjerie intimă, în Utah verii primari se pot căsători între ei, însă doar după vîrsta de 65 de ani, iar în Elveţia duminica e sfîntă şi nu poţi face o sumedenie de lucruri banale precum spălatul maşinii sau întinsul rufelor.

Ultimele pe care le-am proiectat nu aveau nici măcar un cuvînt rătăcit în cele treizeci de cadre. Doar scene din filme, picturi clasice şi fotografii ciudate. Publicul m-a privit la început ca pe un nebun. Apoi a început să mă asculte. Cu adevărat.

Dintre toate testele de anduranţă posibile, cel mai solicitant este, de departe, cel care presupune un „meci“ cu una dintre instituţiile statului. Sigur, birocraţie adusă la rang de artă există peste tot în lume, dar cu certitudine noi sîntem fruntaşi într-un top exclusivist al aberaţiilor funcţionăreşti.

Într-o biserică a absurdului românesc, există două icoane făcătoare de minuni: Sistemul Medical şi Învăţămîntul. Tot în această biserică se mai găsesc cutia milei cu bugetul ţării, locul unde se aprind lumînările pentru artă şi, undeva, într-un colţ, într-un butoi de plastic care imită la perfecţie lemnul, se află publicitatea.

La şapte ani după sinuciderea lui Urmuz, Saşa Pană făcea o vizită bătrînei doamne Eliza Ionescu-Buzău. Editorul revistei şi al editurii unu spera să descopere, printre hîrtiile păstrate de mama autorului său, cîteva texte indite cu care să completeze florilegiul celor şapte proze deja apărute în reviste bucureştene.

"Un alt mit fals este legat de preţul corect. Un medicament poate să coste, la poarta fabricii, 1 euro, 10 euro sau 1000 euro. Opinia publică nu percepe acel preţ, ci cît plăteşte din buzunar la farmacie, iar cu mecanismele de compensare sau gratuitate (chiar utile şi bine intenţionate) apare o deformare a percepţiei."

"Această hartă e de fapt un produs adiacent al unui proiect care voia să arate de ce participarea la vot a scăzut în România între 1992-2012. Pentru asta, am vrut să vedem în ce măsură corupţia politică la nivel local a influenţat acest fenomen. A trebuit să creăm o bază de date pentru indicatori concreţi ai corupţiei."

"În mod clar, lupta anticorupţie nu a fost susţinută de la început, în special de cei vizaţi. Lucrurile s-au schimbat între timp. Cel mai important este că această luptă a cîştigat sprijinul populaţiei. Dar sînt foarte multe de făcut – iar acest lucru îl ştiu şi procurorii, şi judecătorii – în privinţa prevenţiei."

Cîteodată, cînd trec pe strada Bolyai şi mă uit fix în ochii bufniţei ce străjuieşte metalic poarta grea de la intrare, îmi imaginez cum ar fi să pot sta de vorbă cu acel prim bibliotecar, Szász József. La 1802, avea în grijă aproximativ 20.000 de cărţi, locuia într-un apartament special amenajat în clădire şi lua un salariu fix.

În timp ce mă documentam pentru romanul America de peste pogrom, o largă paletă de inşi, neliniştiţi de aburii urii rasiale, mi-a răsărit în drum, pentru a mă convinge să aleg un alt subiect. Unul mai literar, mai domestic, mai românesc.

"Distrugerea ilegală a unei clădiri dintr-o zonă protejată constituie o infracţiune. Trebuie doar ca Parchetul să propună trimiterea în judecată. Noi am depus mai multe plîngeri penale, am primit doar rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, cu unele am mers în instanţă şi instanţa le-a trimis Parchetului înapoi."

Populaţia, iubitorii de muzee, vizitatorii, atîţia cîţi mai sînt, îşi zic pe bună dreptate că lucrurile nu vor rămîne aşa şi că administratorii acestor muzee se vor mobiliza şi vor oferi soluţii de funcţionare în condiţii corespunzătoare şi pe viitor.

"Avem o lege care se ocupă de protejarea acestui patrimoniu, dar sîntem, după opt ani de aplicare, abia la începuturile unei activităţi eficiente. Cel mai mare inamic al patrimoniului imaterial este concurenţa producţiei de masă, care are drept rezultat bunuri mai ieftine decît cele realizate tradiţional, de către meşteri."

Cred că putem vedea cu toţii că, atunci cînd se dezbat problemele legate de monumentele istorice sau de zonele construite protejate, cei implicaţi sînt aproape invariabil aşezaţi în două tabere antagonice, despărţiţi iremediabil de faptul că oricine s-ar situa la mijloc ar fi desfiinţat de ambele tabere.

Codul Patrimoniului pare să fie o prioritate pentru cei care au condus, în ultimii ani, Ministerul Culturii. E o prioritate fără finalitate. Elaborarea legii e un proces sisific. Şirul de promisiuni, din care n-am selectat decît cîteva mostre, ar putea părea replici dintr-o comedie. Însă povestea e, de fapt, tragică...