Pierdut motan Vasile

În copilărie mi se spunea adesea: „Bine că nu-ţi uiţi şi capul“, o expresie pe care o luam

şi care îmi părea un soi de avertisment cumplit. Fie că îmi uitam păpuşa prin parc sau rătăceam diferite lucruri prin casă, lucruri pe care aveam convingerea că le „pun bine“, ideea că la un moment dat s-ar putea să-mi uit capul m-a lucrat şi mi-a dezvoltat, în timp, un comportament uşor maniacal. Am ajuns nu numai să-mi verific de zece ori, înainte să plec undeva, cheile, telefonul şi portofelul, dar îmi mai şi spun cu voce tare, de fiecare dată cînd scot fierul de călcat din priză: „Am scos fierul de călcat din priză“. Iar aceste ticuri vin tocmai din conştientizarea faptului că am o predispoziţie către neatenţie, către a uita şi a pierde lucrurile.  

Bineînţeles, chiar dacă mă supun acestui exerciţiu voluntar şi maniacal de atenţie, încă îmi pierd cu dezinvoltură diferite accesorii, de la umbrele la plase de cumpărături lăsate la intrare, în cutiile de depozitare din supermarket. Mă linişteşte însă faptul că nu sînt singura.  

Conform unui studiu realizat de compania Post-it Brand, efectuat cu ajutorul a 2000 de voluntari, oamenii ajung să uite, în general, în jur de 4 lucruri pe zi şi 1400 pe an. Primele locuri ale topului obiectelor pierdute zilnic sînt rezervate, bineînţeles, cheilor, portofelului şi telefonului – adică acele obiecte care, tocmai pentru că le folosim cel mai des, intră în ritualul mecanismelor, gesturile neconştientizate fiind principalele motive ale neatenţiei. Vorbind despre micile neatenţii, conform aceluiaşi studiu, cele mai des întîlnite scurtcircuite ale sinapselor sînt: „De ce am venit în camera asta?“ sau „Unde îmi sînt ochelarii?“ – pe care îi cauţi, deşi îi ai pe creştetul capului. 

Însă aceste lucruri pierdute prin memorie pot fi „regăsite“ după o scurtă resetare. Ce se întîmplă cu obiectele fizice, pe care le pierzi fie în tren, avion, parcuri sau taxiuri? 

Pe vremuri, existau doar acele birouri de „obiecte pierdute şi găsite“, depozite amenajate prin gări sau hoteluri sau cinematografe. Încăperile cu adevărat triste ale uitărilor noastre de tot felul, care jucau cumva rolul de orfelinat pentru lucrurile abandonate. 

Astăzi, ţinînd pas cu vremurile, au apărut ghişeele virtuale de „pierdute şi găsite“. Mult mai vii, mai interactive şi, poate, mai eficiente. Dacă pierzi sau găseşti ceva, n-ai decît să postezi un anunţ. 

,

,

sînt doar cîteva dintre aceste site-uri. Fiind atît de multe, şansa regăsirii unui obiect pierdut echivalează totuşi cu acul din carul cu fîn. 

Un top neoficial al anunţurilor de pe aceste site-uri clasează pe primele locuri obişnuita tripletă a uitării: chei, portofel, telefon. Există însă şi anunţuri care ies din această sferă şi conţin chiar mici poveşti: „Am pierdut verighetă în discotecă“, „Mi-a dispărut ceas de mînă, cadou de la soacră“ sau „Pierdut plasă cu pulover croşetat de prietena mea“. 

Cel mai duios dintre toate, un laconic şi trist „Pierdut motan Vasile“.

Continuînd seria de „uitări bizare“, citesc pe

că, în Marea Britanie, printre cele mai ciudate lucruri pe care clienţii le uită prin taxiuri s-au numărat pui, raţe, corturi sau o urnă cu cenuşă umană; în Dubai (conform unui alt articol apărut pe

), taximetriştii au declarat că au găsit în maşini nu numai bijuterii sau bani, ci chiar un copil. În Australia, un top este încoronat de protezele dentare. Nedorind să speculez asupra valorii antropologice a acestor sondaje, pot spune cu siguranţă că problema este una globală, dedicîndu-i-se nu numai articole sau sondaje, ci şi studii în toată regula. 

Vorbind despre studii, concluzia multora este aceeaşi: toţi pierdem, uităm sau rătăcim obiecte frecvent, dar acesta nu este neapărat un semn de Alzheimer sau demenţă. Este pur şi simplu o cădere a sinapselor, din cauza oboselii sau a tendinţei de a abuza de atenţia distributivă, din dorinţa de a rezolva cît mai multe lucruri deodată – după cum afirmă, într-un articol de pe

, Daniel L. Schacter, profesor de psihologie la Harvard University şi autor al cărţii

Această „cădere a sinapselor“ poate surveni din cauza faptului că, uneori, o acţiune pe care o desfăşurăm necesită mai multă atenţie, în detrimentul altei acţiuni, pentru care mecanismul memoriei nu mai declanşează codificarea. 

În acelaşi articol, Kenneth Norman, profesor de psihologie la Princeton, susţine că, pentru a codifica o acţiune, hipocampusul – o importantă componentă a creierului cu rol în activarea memoriei – „fotografiază“ elementele componente, o fotografie stocată mai apoi într-un set de neuroni, care pot fi activaţi de o amintire sau de un indiciu. De exemplu, cînd ajungi acasă şi eşti isteric de foame, îţi arunci pur şi simplu cheile şi te repezi spre frigider – aceasta fiind acţiunea acută care trebuie satisfăcută imediat. Mai tîrziu însă, după ce eşti sătul, nu le mai găseşti atît de repede, căci memoriei tale îi lipseşte acel indiciu esenţial şi anume foamea, acţiunea care a trecut în plan secund fotografia locului unde ai aruncat cheile. 

Una peste alta, a uita este omeneşte şi, deşi studiile propun diverse serii de exerciţii de memorie, care să-ţi reactiveze informaţiile stocate în neuroni, personal rămîn la metoda bunicii de a găsi ceva pierdut prin casă: ea întorcea un pahar cu susul în jos, rostind descîntecul: „Scoate, drace, ce-ai furat, că te duc la spînzurat“.