Migranţii economici, barbari cu şi fără voie

Cînd în sfîrşit s-au deschis sau mai bine zis au fost dărîmate porţile staulului în care am fost ţinuţi ca vitele în timpul celor 45 de ani de lumină, nu-i de mirare că ne-am năpustit în lume ca o turmă dezorientată şi flămîndă peste civilizatele peluze europene – şi-am făcut prăpăd.

În ultimul sfert de veac am auzit şi am văzut, în special pe continentul european, tot felul de isprăvi de-ale conaţionalilor noştri de etnie română sau romă, ce pot fi numite barbarii, acte care la noi în ţară au loc frecvent şi dintre care menţionez doar lăsarea gunoaielor în spaţii publice, tîlhăriile şi înşelăciunile, prostituţia, poluarea sonoră cu muzică şi înjurături – oprindu-mă din enumerare nu pentru că aş fi încheiat lista, ci pentru că mă doare s-o continui.

Din fericire, în vizitele mele în America de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa de Vest am dat peste oameni care asociau România şi românii cu aspecte pozitive precum sportul de ieri şi de azi, relieful şi peisajele („ţară frumoasă“), istoria limitată la nelipsita emblemă transilvăneană Dracula – şi oamenii, fiindcă cei care mi-au spus asta aveau cel puţin un prieten român sau o cunoştinţă de pe la noi care i-a impresionat plăcut. Cu acestea defilăm, la fel şi cu olimpicii pe care nu-i promovează nimeni şi cu personalul înalt calificat care e mult prea discret pentru a se bate cu pumnul în piept.

Cei care defilează sub drapel românesc fără voia noastră sînt „barbarii“, emigranţii în masă care încearcă să facă o mică Românie pe unde merg, aducînd uneori de-acasă apucături care am fi vrut să rămînă îngropate în vremi mai tulburi ce trag să apună, dar încă rezistă. Ei nu ne reprezintă întru totul ca neam, dar sînt „salienţi“, adică sar în ochi, şi sînt ai noştri oricît de multă jenă şi frustrare ne-ar produce. Cu toţii cunoaştem fel şi fel de cazuri şi îi respect din toată inima pe aceia care luptă din răsputeri să compenseze pentru asta prin fapte de bun-simţ şi muncă cinstită.

Din punctul meu de vedere, după ’89 s-au evidenţiat trei tipuri de migraţie românească internaţională: migraţia de elită, migraţia temporară pentru muncă şi migraţia în scop infracţional. Prima categorie cuprinde personalul înalt calificat şi „creierele“ care de obicei se integrează foarte bine în ţările în care ajung şi fac cinste ţării, numai că nu au parte de prea multă vizibilitate. Am remarcat expresii faciale memorabile pe figurile străinilor cărora le spuneam că a doua limbă vorbită în Silicon Valley este româna şi că avem cea mai bună viteză de Internet din lume, întrecîndu-ne doar cîteva ţări asiatice, trei-patru, în funcţie de anul în care e făcut topul. La fel şi cînd le vorbeam despre olimpici, părînd atît de incredibil pentru nişte „barbari“ ca noi să avem tineri performanţi în ştiinţă. Învăţămîntul românesc… controversată temă! Le-am povestit că la noi se pune un accent deosebit pe teorie, pe conţinut abstract şi prea puţin pe abilităţi practice şi sociale, ceea ce explică paradoxul de a avea cultură generală şi minte brici, de a şti cel puţin o limbă străină şi cu toate acestea să fim atît de stîngaci în ale interacţiunii om cu om.

Migraţia temporară pentru muncă a fost însă cea care a făcut ravagii în ţară şi în Europa mai ales, lăsînd în urmă localităţi pustii şi copii fără mamă, fără tată sau fără amîndoi, în grija statului, în vreme ce bătrînul continent a fost şocat de cît de înapoiaţi sîntem şi cît de jos ne putem preta, văzîndu-ne aşa dintr-odată, buluc, buimaci, flămînzi şi gata de orice, nici o muncă nefiind prea umilitoare, îndurînd totul pentru bănuţul de pus la ciorap, risipit mai apoi sau îngropat în viloaie şi renovări. Pentru cei care abia acum au deschis televizoarele treaba asta nu are nici un sens, dar noi, care am prins cele două ore de program alb-negru cu marile realizări ale socialismului, ştim că mulţi dintre aceşti oameni care lucrau la oraş s-au trezit fără serviciu în floarea vîrstei şi fără posibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă rezonabil, dar trebuind să-şi întreţină familia, astfel încît au ales calea străinătăţii, comportîndu-se brut, fiind prea puţin educaţi civic. La fel şi cei de la sat, care n-au avut niciodată un „serviciu“ în afara CAP-ului şi a micilor învîrteli meşteşugăreşti de pe lîngă casă şi printre care s-a dus vestea că în Spania şi Italia culesul căpşunilor şi ştersul la fund se plătesc binişor. Mulţi din cei care formau marea pătură săracă şi păturica mijlocie şi-au dorit cu mic, cu mare să trăiască şi ei precum familiile Guldenburg şi Ewing, ca-n Neckermann şi ca-n Dallas. Un vis rezonabil, aş putea zice, dar nu visul e problema, ci faptul că nu au ştiut ce să facă cu el. Aici ar fi trebuit să intervină statul român cu o politică de migraţie pentru muncă bine gîndită şi bine implementată (ar fi fost nepreţuit un ajutor de la statele experimentate în acest sens precum Germania, cu programul lor guest-worker), dar a fost depăşit de situaţie ca de multe ori, de altfel, fiindcă o strategie eficientă de management al migraţiei şi al veniturilor obţinute astfel nu a fost niciodată o prioritate reală, ci doar una demagogică – însă nu e prea tîrziu pentru un astfel de demers dacă e făcut cu cap. Va ajuta mult generaţiile de elevi care visează la munca în străinătate, fiindcă numai asta au auzit de cînd s-au născut.

Cea din urmă formă de migraţie e mică şi rea: migraţia în scop infracţional. Par mulţi, dar sînt cu mult mai puţini decît cei care muncesc cinstit şi discret, la locul lor şi care nu se văd, nu se disting de restul colegilor de alte naţii sau de localnici. În afară, infractorii sînt de departe cei mai vizibili. N-am avut cum să nu dau peste reţelele de cerşetorie organizată din centrul Dublinului, aşa cum toţi turiştii români au văzut „de-ai noştri“ în toate marile oraşe europene şi nu numai. Un tinerel blond cu ochi albaştri, subţirel şi îngrijit, mi se plîngea, pe cînd lucram la Amnesty International, că l-a „călcat Garda“ (poliţia irlandeză) acasă, dar cînd am mai întrebat una-alta a reieşit că „găzduia“ nişte carduri dubioase şi se mai ocupa şi cu cerşetoria. Am apucat să-i spun cîte ceva despre cum ne simţim noi, ăştialalţi, din cauza asta, înainte ca el s-o ia la picior la vederea unui poliţist de la Gardă, dar nu cred că l-a impresionat nicicum. Sau dacă l-a impresionat pe moment, nu l-a ţinut mult.

Am observat că, în general, specia umană are memorie scurtă. Să luăm de exemplu migraţia, veche de cînd lumea, surprinzînd politicienii de fiecare dată ca şi cum oamenii nu s-au mutat dintr-un loc într-altul de cînd sînt. Cea mai mare mirare îmi produc ţările care au avut în trecut experienţa unor emigrări masive prin plecări de populaţie din cauza foametei şi sărăciei, dar care au depăşit momentul de ceva timp şi, în faţa imigraţiei din prezent, nu ştiu cum să reacţioneze. Am în minte acum rapid Italia şi Irlanda, două ţări care au umplut America de clanuri de „barbari“ flămînzi şi aprigi şi care acum, avansate economic fiind, au o atitudine atît de negativă faţă de migranţi (nu la nivel de politică, ci de indivizi). Detectînd accent străin pe cînd purtam haina galbenă cu sigla Amnesty International, un bătrîn irlandez mi-a spus că, după el, i-ar pune pe toţi migranţii pe o corabie cu explozibil, i-ar trimite în larg şi le-ar da foc. Şi irlandezii sînt cel mai prietenos popor! Au şi ei limitele şi excepţiile lor, precum acest om care nu-i reprezintă în general. Nu vreau să mă gîndesc la fanteziile altor naţii, fiindcă îmi aduc aminte de Holocaust şi nu e momentul.

„Barbari“ vor fi mereu, fie că poartă numele de huni, vikingi, români sau africani. Va fi o mare surpriză pentru unii să afle că România se îndreaptă şi ea încetişor spre statutul de ţară de imigraţie, deşi nu ne-am dezmeticit bine după valurile masive de emigraţie, dar e o realitate ce nu trebuie ignorată. Şi dacă în mileniile de pînă acum oamenii au tot exersat, ar fi bine – mi-ar plăcea să apuc, recunosc – să se pună la punct şi politicile cu privire la migraţie odată cu globalizarea, prin toate cele patru zări. Nu de alta, dar vin talazuri dinspre est şi dinspre sud şi ar fi bine să fim pregătiţi pentru ele.

Ana-Aurelia Huţanu este doctor în psihologie.