„Creaţie şi Informaţie“

Înainte de 1989, Ion Iliescu, sau Ion Ilici Iliescu, cum figura în anuarele nomenclaturii din Europa Răsăriteană, era desigur un personaj cunoscut în sferele înalte. Ocupase funcţii importante în aparatul de partid, căzînd apoi în dizgraţie după celebra vizită (am putea spune de documentare!) făcută de Ceauşescu în Coreea de Nord. Suficient ca Ion Iliescu să trezească interes la Moscova, de care îl legau multe fire. Necunoscut nu era nici la Washington, graţie unor politologi americani (cum ar fi Kenneth Jowitt) sau relatărilor unor conaţionali pripăşiţi prin lumea universitară de peste Ocean.

Pentru publicul larg din România numele Ion Iliescu nu însemna însă mai nimic. Era detestat de cei care, studenţi fiind în 1956, au fost închişi pentru că s-au solidarizat cu revoluţionarii din Ungaria, ca şi de alţii care avuseseră de-a face cu el în circumstanţe definitorii. Dar cum el însuşi a fost ulterior acuzat de „deviere intelectualistă“, Ion Iliescu a ştiut să curteze „lucrătorii în domeniul culturii“ de la Timiş şi Iaşi, unde a funcţionat ca vicepreşedinte şi, respectiv, preşedinte al Consiliului Judeţean. Unii dintre ei l-au apreciat ca pe un aparatcik cu o atitudine mai constructivă. Marele public nu era însă la curent cu existenţa acestui personaj. Presa avea grijă să tacă, aşa cum nu dezvăluia nici numele celor care mai apăreau în cîte o fotografie alături de Ceauşescu.

Chiar şi printre cititorii de gazete, puţini sînt cei care au lecturat sau avuseseră răbdarea să parcurgă bolovănosul articol semnat de Ion Iliescu în România literară, în 1988, cu titlul „Creaţie şi Informaţie“. Ion Iliescu se declara interesat de rolul creaţiei intelectuale şi al progresului tehnico-ştiinţific (sic) în societate. Nu îl cita pe Ceauşescu, din cîte îmi amintesc. În schimb, îi atribuia lui Francis Bacon zicerea că „ştiinţa e putere“. Cred că o făcea mai mult ca să adauge că reciproca nu stă în picioare, o aluzie la soţia dictatorului. Iliescu sublinia „necesitatea“ (cuvînt-cheie în epocă) dezvoltării unor forme de control asupra factorilor decidenţi, spre a ţine pasul cu progresul tehnologic. Probabil că aşa gîndiseră şi alţii cu veacuri în urmă cînd se năştea democraţia, cu sau fără progres… Nu cumva erau formulările lemnoase, dacă nu neapărat conţinutul, un mesaj codat că România are nevoie de Perestroikă?

Articolul a fost observat de cercetătorii postului de radio Europa Liberă, de la München, care parcurgeau cu acribie toate publicaţiile româneşti în căutarea unui semnal sau vreunui fir de care se putea lega o speranţă. L-au semnalat, l-au analizat, iar redactorii postului, probabil cu consimţămîntul responsabililor de la Washington, l-au popularizat. Autorul a fost lăudat pentru curajul şi viziunea sa şi evocat în numeroase analize despre criza regimului din România. Astfel, la un post de radio cu mare influenţă în România s-a vorbit în repetate rînduri despre Ion Iliescu, sugerîndu-se implicit că ar fi o posibilă alternativă mai luminată la Nicolae Ceauşescu.

Alternativa trebuie să fi fost evocată la Moscova, Washington şi Londra de un vechi stalinist, Silviu Brucan, care a vizitat în aceeaşi perioadă cele trei capitale. La Moscova, în 1988/89, nu mai mergea nimeni din conducerea partidului. La Washington, Silviu Brucan (pe care tot un cercetător de la München mi l-a lăudat ca fiind singurul disident din România!) a zăbovit mai mult datorită unor probleme medicale. A fost găzduit de un artist plastic din diaspora care avea să se remarce ca unul din cei mai fideli susţinători de peste Ocean ai lui Ion Iliescu. De altfel, în tot cursul anului 1989 am fost contactaţi la BBC de diverse persoane din exil cîndva privilegiate de regim şi care nu se manifestaseră în vreun fel pînă atunci. Refrenul lor era că „nu se mai poate“ şi că „trebuie să facem ceva…“. Unii încercau să ne livreze informaţii incendiare despre Ceauşescu, sperînd probabil că BBC le va difuza neverificate. Cineva părea să coordoneze o campanie de influenţare a celor dispuşi să plece urechea şi să pregătească terenul pentru o schimbare – trebuie spus timidă în raport cu ce se întîmpla în alte ţări din Europa Răsăriteană.

În măsura încă neelucidată în care cele două supraputeri au avut un rol în evenimentele din decembrie 1989, este plauzibil ca ambele să fi considerat că Ion Iliescu ar fi una dintre soluţiile de luat în calcul. Gorbaciov avea o proastă părere despre liderii comunişti din Europa Răsăriteană, mai cu seamă despre cei care se opuneau reformelor pe care le considera esenţiale. Moscova a complotat în vederea înlocuirii lui Erich Honecker, Todor Jivkov şi chiar Janos Kadar. Nu există însă dovezi că ar fi dictat cine să fie succesorii acestora.

Pe Ceauşescu, Gorbaciov îl detesta. Pe de altă parte, nu avea un motiv aparte pentru a grăbi debarcarea lui. România „epocii de aur“ oferea o mărturie convingătoare a consecinţelor dezastruoase ale refuzului de a reforma sistemul. Apoi, din punct de vedere economic, politic şi militar, România se îndepărtase de Moscova. Nu găzduia trupe sovietice pe teritoriul ei, cu atît mai puţin rachete, ca RDG sau Cehoslovacia. Poziţiile antisovietice ale lui Ceauşescu nu mai interesau Occidentul şi în consecinţă nu mai reprezentau un factor iritant pentru conducerea sovietică.

S-ar putea însă ca Mihail Gorbaciov şi sfetnicii săi, Edvard Şevarnadze şi Aleksandr Iakovlev, să se fi temut că perpetuarea dictaturii cuplului Ceauşescu sau o implozie a regimului pot duce la instabilitate. Sau că, în eventualitatea prăbuşirii regimului, puterea ar fi putut cădea în mîinile partidelor istorice. Sovieticii ştiau că liderul ţărănist Corneliu Coposu afiliase în secret partidul la Internaţionala Creştin-Democrată. Sau poate că Moscova dorea să evite coagularea unui curent naţionalist, favorabil reunificării cu Basarabia, care, în 1989, încă nu se desprinsese de Uniunea Sovietică.

Nu ştim, dar este cert că guvernul sovietic, şi nu numai el, prefera ca, în interesul stabilităţii, transferul de putere iminent şi în România să se producă cît mai lin sau chiar discret orchestrat din afară. Într-un asemenea scenariu, Ion Iliescu, al cărui nume a fost picurat prin radio în percepţia colectivă a românilor, putea fi un pion util. Istoria ne va spune în cele din urmă dacă aşa a fost.

E de remarcat însă că, în 1988-89, Ion Iliescu, bine tăinuit de presa cenzurată din România comunistă, ca orice personaj în viaţă sau din istorie care ar fi putut să-l eclipseze într-un fel pe Ceauşescu, a fost adus în prim-plan de o instituţie de presă din lumea liberă şi democratică.

Christian Mititelu a fost director al secţiei române a BBC între anii 1984-2004.