Ramolismentul puer
Am observat, printre scrieri şi fapte, un fel insidios de barbarie conţinut în scenariul misterios al fiului mai bătrîn decît tatăl. Spun „misterios“ pentru că nici o ciclicitate nu îl face probabil. Cum nici înţelesul marilor viduri istorice nu îl conţine. Mă îndeamnă, în schimb, să recapitulez episoade mai recente de subminare a tinereţii, atribuite tipologic ideii de modernitate, pentru a fi afirmat, în chip revoluţionar, ramolismentul.
Cînd un regizor de film vrea să inflameze spiritul de generaţie spune aşa: „În cultura noastră se discută şi există încontinuu presiunea capodoperelor sau rahaturi din astea.“ Nu e o vorbă răzleaţă, ci codul de recunoaştere a ultimei „schimbări de paradigmă“. Citiţi confesiunile de autor, crezurile artistice, caietele-program şi veţi afla că nimeni nu va fi pretins artistic mare lucru, nici de la sine, nici de la obiectul lucrului său, şi că nu s-a avut în vedere inventarea roţii. De vreme ce roata însăşi se întrebuinţează întotdeauna ca ready-made. Intenţiile sînt mereu modeste, prudente, oarecum la îndemînă. Artistul nou are suflarea înjumătăţită, se mişcă încetişor şi fără elan, e îndrăzneţ prin sarcasm, dar evită corvezile de „adevăr“ care l-ar face ridicol. El de tînăr e bătrîn. „Ancorat în actualitate“ şi invariabil deziluzionat de ea, pensionarul ideilor şi al vanităţii de artă înaltă alege pijamaua ca expresie a nonconformismului şi cloceşte neîncetat umori negre, care-l fac imun la tentaţia capodoperei. Ca să nu se împletească etic cu gîndirea totalitară, opera de artă trebuie să înceteze să fie ce e, adică o rostire a totalităţii, trecînd în ordinea statistică a faptului divers. Bîlbîiala senilă, privirea umedă prin gaura cheii la o realitate devenită tristă (dar comică) în detaliul ei necontrolat şi glandular calmează ambiţiile şi ne dezvaţă să gîndim disproporţionat vocaţia umană a omului. Mă amuză teribil că unul dintre zeii socialişti ai artei dramatice înfiinţează un teatru, la Paris, cu numele „Humain, trop humain“. Într-adevăr, aici, la acest parter domestic şi fără echivoc al existenţei, se găsesc sursele cele mai bogate de frică şi de deziluzie din care se face teatrul popular.
E bine că au apărut în cele din urmă şi în România cîteva grupuri intelectuale de stînga, cu oameni care gîndesc eliberaţi de clişeele istoriografiei omologate, ca nu cumva să nu avem parte de o plictiseală nouă, serioasă, legitimă. Dacă părinţii acestor animatori de stînga răzbătuseră cu greu prin istoria de pînă la 1989, uite că vin fiii, cu senilitatea lor liberă de prejudecăţi, ca să ne arate că putem să gîndim nuanţat oroarea părinţilor.
Mă gîndesc şi la grupul de poeţi români care protestează împotriva unui premiu injust acordat unui poet. Un caz printre cazuri şi nu tocmai. Văd mai degrabă că fiinţa poetului modern, care se confundă cu însăşi tinereţea, cu ipseitatea, cu tentaţia ireductibilului, cu risipirea, acum trece la respectabila ei vîrstă sindicală, sub ocrotirea criteriilor civile!
Apoi, socotesc, cam băbeşte ce-i drept, şi aflu că poezia poetului nemerituos nu e mai rea, în substanţă, decît a poeţilor contestatari.
Cred în tîlcul anecdotei de adineauri şi, ducînd mai departe joaca de-a aritmetica şi critica literară, fac o sumă a temelor literare predilecte, în toate genurile, furnizate de ultimele promoţii de scriitori români. Ce obţin?
Obţin, întîi, o cantitate covîrşitoare de amintiri din copilăria istoriei socialiste. Tema aceasta, fie că e vorba de amintirea excursiilor şi a compunerilor literare de vacanţă, fie de veritabile culegeri folcloric/antropologice de vorbire argotică a copiilor şi adolescenţilor pe fondul neguros al anilor ‘80, haşurează întreaga perioadă literară românească de după 1989. Conştiinţa literară românească, ieşită din dictatură cu sentimentul că rezistase presiunii ideologice şi că se putea compara cu literaturi de neîntreruptă tradiţie în libertate, se retrage, în faţa libertăţii restituite in integrum, cu un pas. Amintirile din copilărie sînt incursiuni stilistice, lirice, benigne, într-un univers colorat nostalgic. Aşa deteriorat, imund cum e acest univers, dar nostalgic. Pur şi simplu, scriitorii cei noi, tineri, virtuozi stilişti, confruntaţi cu libertatea neaşteptată, se întorc nostalgici la copilărie, puteţi cîntări gravitatea acestui recul? Observ cu un sentiment tragic alinierea tematică a unor scriitori tineri care, contrar genuităţii lor literare, capătă instantaneu deprinderile sensibile ale senectuţii. Fiii literari ai optzecismului se năşteau mai bătrîni decît părinţii lor care, la rîndul lor mai bătrîni decît neo-modernii şaizecişti (în poezie cel puţin), dau „literaturii cotidianului“ o dimensiune de tragism şi de experiment textual de care cei din urmă apăruţi sînt încă departe.
A doua sumă tematică observabilă, dominantă în anii 2000, se leagă de figura victimei adolescentine, strivite de ispitele „societăţii de consum“. Făcînd caz de tipologia propriu-zisă, nouă, scriitorul (mai ales de teatru şi de roman) pretinde că inventează şi o formă literară nouă (în care notaţia de reportaj crud şi scatologia alternează cu deliruri nevrotice fără punctuaţie). În realitate, literatura aceasta violentează papagaliceşte ticurile conformiste ale unei maculaturi internaţionale de mare circulaţie care macină în gol problema marginalităţii, a drogului şi a sexualităţii alterate (însă angelice, întrucît obsedate de androginie). Dar nu cumva ascultarea cuviincioasă a trend-ului e şi ea bătrînicioasă?
A treia şi cea mai recentă temă dominantă este dulceaţa şi mizeria domestică! Ea reînnoadă cu prima (a amintirilor din copilărie) şi este şi cel mai manifest certificat de bătrîneţe a scriitorului tînăr, a scriitorului matur. Sînt uluit şi vesel să văd că, în fine, după multe decenii de luptă cu inerţiile de toate soiurile mic-burgheze, au apărut bebeluşii, copilaşii cu problemele lor de vîrstă şi cu adorabila lor vorbire stîlcită, apoi copiii mai mari, nevestele, soţii, divorţurile, nemaifacerea de dragoste în cuplul matrimonial, lupta pentru maifacerea de dragoste în cuplul matrimonial, amantele perverse (incredibil!), mamele bune, mamele stricate, taţii, fraţii, cumnaţii, cuscrii… Un regn întreg de figuri din ocolul domestic, unele înfăşate tandru, altele trecute prin maşina de tocat „ipocrizii“. E destul să iau ca reper un autor vechi de subiecte domestice, aproape uitat azi, cum e Teodor Mazilu. Faţă de vodevilurile lui tragice şi sublime, literatura domestică de azi are două defecţiuni simptomatice pentru naivitatea ei bătrînicioasă: nu construieşte raporturi de funcţii umane între personaje, ci simple fresce realiste şi lirice (în chiar sensul slab dat acum o sută de ani de Ibrăileanu lirismului, ca digresiune subiectivă, arbitrară); a doua caracteristică este că epopeile domestice actuale, în ciuda referenţialului urban, nu sînt urbane, sînt substanţial rurale, grevate de tipicitatea unei umanităţi pentru care citadinul acţionează în continuare strident şi ostil.
În termeni generali, puterea şi-a adjudecat-o poetica măsurilor măsurabile, debarasată de incomensurabile, la proporţiile unei umanităţi neîndrăzneţe, plăpînde. Maimuţăreala modernităţii a devenit endemică, iar ramolismentul puer, care se victimizează continuu, pasează repede ştafetele de la un grup la altul. Un regizor tînăr de teatru, fiu fugar al modernilor totalitari, obişnuieşte să dea următoarea indicaţie de scenă actorilor: „Nu mai intona! Vorbeşte şi tu din vîrful […]!“ Ceea ce mi se pare legitim spus – cu indicarea punctului critic al senectuţii lucide de sine.
Nu ştiu cărei raţiuni îi aparţine această inversare de vîrste ale culturii dinspre demăsura tinereţii celor vechi spre chiverniseala îmbrobodită a bătrîneţii celor tineri. Cert este că, fără nici o regularitate atestabilă, pe durate mari sau pe durate mici ale istoriei, anumite filiaţii afirmă o frenetică voinţă de înapoiere. Bineînţeles că triumfă mereu omul, pentru a fi plîns din nou omul.
Ce altceva arată istoriei cei cinci fii ai lui Bach decît voinţa de înapoiere?! Capii şcolii de la Mannheim, virtuozi ai epocii lor, figuri adorate în saloanele princiare… Muzica tatălui – de la care primiseră fundamentele tehnologice – era prea abstractă, prea complexă polifonic ca să nu ajusteze ei acest dat fundamental printr-un regres: către simpla melodie acompaniată şi graţiosul stil galant, bun de preludiu sentimental în saloane. Desigur că, datorită lor, muzica devine un prilej din ce în ce mai incitant de convivialitate în timp ce miile de partituri ale „bătrînei peruci“, cum l-au numit fiii pe hipermodernul lor tată, intrau într-o uitare de aproape un secol.
Dispreţul antimodern, născut în chiar punctul de fisiune nucleară a fenomenului modern, rămîne pentru mine misterios. Nu văd determinism nici în convertirea fiilor expresionişti ai anilor ’20-’30 la cele două masive conformităţi criminale ale secolului al XX-lea. Însă devine decisiv pentru înţelegerea bătrîneţilor noastre succesive, însumate cu greu de neîncăpătorul cuvînt „actualitate“, acea schimbare tragică din jurul anilor ’30. Barbaria fiilor dezlegaţi de opresiunea tatălui cade subit în barbaria cauzei comune, mai comună şi mai opresivă chiar decît ereditatea pe care şi-o sfidaseră. Astăzi credem greşit că trebuie pus semnul de egalitate între momentul sinelui străluminat al fiilor expresionişti şi mizeria gregară a consemnului lor de luptă socială. În realitate, între cele două momente trece o frontieră aproape imperceptibilă care desparte doi eoni. Acolo, pe această frontieră încetează modernitatea, în extazul fiilor care şi-au revelat singurătatea deplină şi dureroasă, devenind apţi de toate experienţele lumii. De partea cealaltă a frontierei, entuziasmul solidarităţii de vîrstă striveşte tot ce cîştigase fiinţa tînără prin experienţa propriei ireductibilităţi. Însă între însinguratul străluminat şi freneticul luptei sociale nu există nici o relaţie istorică, nici o consecutivitate necesară, în ciuda atîtor biografii care trec această frontieră, în anii ‘30.
Cu toate acestea, lumea contemporană îşi întăreşte constant suspiciunea faţă de procesul persoanei ca experienţă ireductibilă, în care vede punctul de plecare către dezastru. Şi-atunci, eonul nostru e ritmat continuu de acest transfer: fiul mai bătrîn decît tatăl se leapădă (întrucît congenial) de prodigiul tatălui pentru a-şi asigura cadrul oportun al istoriei prezente; dă intoleranţa (totuşi copilăroasă a) tatălui pe ticuri şi confort; schimbă intransigenţa cu relativitatea şi patosul cu flegma; ce era abstract acum e divertisment; studiul polifonic face loc agreabilei melodii; patima trece în libidou; ipseitatea e luată în derîdere ca să triumfe parola de recunoaştere; gratuitatea se înlocuieşte cu îngrijorarea de sistem (care e profitabilă); unul e numai fibră şi musteşte de contradicţii, ăluilalt i se preling pantalonii sub talie, pînă sub elastic; tatăl mai tînăr decît fiul va fi fost însingurat, fiul rămîne eligibil: el are de completat o serie de proiecte cu punctaj obligatoriu în dreptul problemelor de integrare socială.
Sebastian-Vlad Popa este lector dr. univ. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, directorul publicaţiei INFINITEZIMAL, scriitor.
