Poveste gingaşă despre padre Basilio

Sînt nepoata a doi preoţi: cel din sud, bunicul matern, craioveanul (Nicolae –

şi şugubăţ), era ortodox; cel din nord, bunicul patern, ardeleanul (Vasile – sobru, interiorizat, grav), era greco-catolic. Pe amîndoi i-am iubit, dar mai legată am fost, prin fire ombilicale tainice, de bunicul patern, ardelean. Acesta a făcut (adunaţi) cinci ani de puşcărie politică, în comunism, fiindcă nu a vrut să renunţe la credinţa sa; apoi în 1979 a emigrat în străinătate şi s-a oprit în Italia (deşi voia să ajungă în America, la o comunitate de călugări basilitani), la Roma, unde a şi murit, în 1984, îngropat fiind în cimitirul Verano. În ultimii ani a fost unul din protejaţii papei Ioan Paul al II-lea, pontif grijuliu faţă de soarta preoţilor greco-catolici şi romano-catolici persecutaţi în ţările-satelit ale Moscovei. În copilărie, îi spuneam Moşu – bunicului patern (aşa îi spunea toată lumea); după ce a plecat în exil, la Roma, datorită felului în care îl numeau ceilalţi din jur, i-am spus şi eu

Basilio. Mentorul său a fost episcopul (şi mai tîrziu cardinalul

) Iuliu Hossu, care l-a şi hirotonit preot.

Nu am ajuns la înmormîntarea lui

Basilio, în 1984, fiindcă nu era cum: paşapoartele se acordau cu dificultate şi lentoare restrictivă în ceauşism, iar o familie care avea rude în străinătate nu era bine văzută de către paznicii regimului. Părinţii mei au ajuns la Roma, la mormîntul bunicului, doar prin 1991 (după prăbuşirea regimului comunist), iar eu, de-abia în 2005, după moartea lui Ioan Paul al II-lea (a cărui dispariţie m-a fragilizat într-un chip misterios, întrucît am legat-o emoţional de pieirea lui

Basilio!) şi datorită unui prieten aflat la Roma, care m-a ajutat să descîlcesc iţele birocratice şi să desluşesc harta cimitirului Verano, unde era îngropat bunicul autoexilat. Apoi a fost o absenţă de ani de zile, în legătura dintre mine şi cel pierit, pînă în acest an cînd am ajuns din nou, asumat, în primăvară, la

Basilio.

De la mormîntul bunicului patern la care am ajuns în 2015 cred că mi se trag multe lucruri (re)simţite în ultima vreme. Memoria mea, care a fost astupată un timp – mă refer la memoria mea gestuală, mentalitară, legată de viaţa văzută şi auzită a lui

Basilio, odinioară, cînd eram foarte tînără – s-a retrezit acum şi şi-a regăsit o cale directă şi tranşantă. A devenit o memorie extremă, trainic forjată: emoţionalitatea ei este una de tranziţie, e o punte, mai degrabă, către ceva limpede ce am de făcut, aici-şi-acum. 

Cît de tare fragilizează legăturile diafane cu cei pieriţi şi felul în care ei lucrează prin cei vii! Bunicul meu patern a murit, aşa cum am spus, la Roma, în 1984. I-am resimţit moartea atunci într-un fel înstrăinat, aveam 21 de ani. Abia în 2005, cînd a murit Ioan Paul al II-lea, am reacţionat la moartea bunicului meu ca la ceva apropiat, cald, ca o răsuflare. A trebuit să mai treacă încă zece ani şi să ajung în 2015, pentru ca aceeaşi moarte a unui bunic să fie vie, aproape ca o muşcătură, prin fire ţesute cu limpezime şi siguranţă, atît de aproape de mine, de inimă şi creier. Două zile întregi, la Roma, în luna martie, moartea lui

Basilio (deşi trecuseră 31 de ani) a fost un semn atingător. A fost, de fapt, un prohod întîrziat. Aşa cum am spus deja: legăturile cu cei morţi sînt atît de vii încît ele lucrează la lumina zilei, nu e nevoie de nici o fărîmă de întuneric. 

În 2007 am avut acces, prin Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, la dosarul de urmărire de către Securitate al lui Vasile Cesereanu, bunicul meu patern. Am stat vreo jumătate de zi în biblioteca CNSAS, am răsfoit aproape o mie cinci sute de pagini (sau poate mai mult), am optat pentru fotocopierea a în jur de o mie de pagini, din care principalul corpus era alcătuit din fişe de urmărire a bunicului, documente oficiale prin care era catalogat inamic recalcitrant al statului comunist; mai erau, apoi, puzderie de delaţiuni de toate soiurile, făcute de ţăranii din satul lui (majoritatea constrînşi) sau de către preoţi ortodocşi (înciudaţi) ori alte persoane; mai erau în dosar şi memorii ale lui

Basilio, fie către organe oficiale (Ministerul Cultelor, Ministerul Justiţiei), fie chiar către Nicolae Ceauşescu; mai erau şi scrisori de mustrare către cîţiva prelaţi greco-catolici care trecuseră la ortodoxie; plus pledoarii ale bunicului în faţa instanţei judiciare, căci, întotdeauna, s-a apărat singur la procese şi nu a acceptat avocat. 

Am amînat multă vreme să fac o carte din acest „roman“ de aventuri, uneori cu accente picareşti, alteori cu accente de thriller balcanic, al lui

Basilio – contra lumii băştinaşe care nu voia să îi accepte credinţa, dar care nu izbutise să îi frîngă nici voinţa, nici crezul. M-am gîndit că doar cînd voi fi eu însămi la senectute voi avea răgaz să mă îndeletnicesc cu documentele obţinute de la CNSAS. L-am cuibărit pe

Basilio chiar şi într-un capitol din romanul meu

ce încearcă să redea poveşti de viaţă (cu victime şi cu actanţi ai represiunii) din cei 45 de ani de comunism românesc. Şi am crezut că este de ajuns. Dar acum, în 2015, ceva în mine s-a radicalizat: memoria mea s-a arcuit, s-a înfrăgezit, s-a regăsit; am aflat şi gingăşie, dar şi impetuozitate ca să-mi fac treaba pe care o am de făcut; am priceput că sînt aptă să scotocesc, să comentez, să investighez, ca un detectiv. Memoria acutizată legată de bunicul patern a mai făcut o ispravă: a reingurgitat şi a scos la iveală propriile mele amintiri din comunism, unele înghesuite într-o nişă (mansardă-subsol) şi lăsate acolo. O grămadă de scene din comunismul meu trăit s-au întors în mine şi mă locuiesc, iar eu ştiu că ele s-au întors şi se află aici, pentru că se coace un lucru înăuntrul şi totodată în afara mea: o carte documentară cu şi despre bunicul meu. 

Astfel de lucruri (gîndite şi mărturisite mai sus) riscă să sune patetic şi desuet, filtrate prin pragmatismul vremurilor de-acum. Dar eu cred că memoria care se întoarce şi o face într-un fel psihopomp, ca un pod între morţi şi vii, nu este un lucru de lepădat, ci chiar o felie de viaţă. Şi s-ar putea să nu fie vorba doar de un pod, ci chiar de un curcubeu, după ploaie, cînd viaţa îşi reintră în stările sale dintotdeauna, însă fără să uite de cei pieriţi şi îngropaţi, chiar dacă, trupeşte, nu a mai rămas nimic din aceştia. Ne purtăm în marsupii, unii pe ceilalţi, atît în viaţă, cît şi în moarte, fie că ştim acest lucru sau nu. 

(pe someş),

Foto: arhiva personală