Patrimoniul cultural politic

Adrian CRĂCIUNESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 584 din 23-29 aprilie 2015
Patrimoniul cultural politic jpeg

Patrimoniul cultural este strîns legat de politică, fără nici o îndoială. Nu numai că definirea şi instituirea unui regim de protecţie împachetat în termenul „patrimoniu“ ţine de voinţa politică şi mai puţin de aprecierile noastre care sînt, fiecare în parte, mai mult sau mai puţin subiective în acest domeniu, însă chestiunea patrimoniului stîrneşte la noi chiar şi aceeaşi polarizare pe care o produce viaţa politică în societate. 

Cred că putem vedea cu toţii că, atunci cînd se dezbat problemele legate de monumentele istorice sau de zonele construite protejate, cei implicaţi sînt aproape invariabil aşezaţi în două tabere antagonice, despărţiţi iremediabil de faptul că oricine s-ar situa la mijloc ar fi desfiinţat de ambele tabere. Este extrem de greu să-i convingi pe unii că poţi face investiţii menţinînd valorile pe care societatea le-ar preţui şi pe ceilalţi că dacă menţin acele valori nu înseamnă automat că şi-ar compromite investiţiile. Fiecare îl exclude pe celălalt, e „care pe care“ – cam aşa cum a fost lupta de gherilă ce devenise dezbaterea publică asupra axei Buzeşti-Uranus. Cu toţii ne amintim că, decît să decidă adaptarea soluţiei de trafic, primarul Capitalei a preferat atitudinea datului cu pumnul în masă şi a distrus monumentul istoric Hala Matache, monument pe care numai cîţiva centimetri de trotuar în plus l-ar fi salvat, conform variantelor propuse de cîţiva arhitecţi voluntari. 

Am putea oare să croim nişte reguli mai bune, astfel încît conflictele între cetăţeni şi autorităţi sau între societatea civilă şi investitori să fie evitate? Putem oare avea un cadru legal al patrimoniului pe care nu numai că cetăţenii şi autorităţile ar considera normal să-l respecte, dar, mai mult, ar constata că este chiar în interesul lor să o facă?

Probabil că aceasta este o sarcină aproape imposibilă pentru că mai putem constata, aproape ca regulă, că patrimoniul este mult prea des adus în discursul public al celor implicaţi în viaţa politico-administrativă doar ca arginţi de schimb, ca pretext pentru compromiterea oponentului politic ori ca parte de umplutură în programele politice vînturate numai în campaniile electorale. 

Un exemplu elocvent este respingerea în iunie 2014 a unei iniţiative legislative din 2010 care viza readucerea veniturilor obţinute din jocurile de noroc în punga din care se plăteau programele de reabilitare a patrimoniului construit, la timbrul monumentelor. Astfel, la o dezbatere din plenul Camerei Deputaţilor, un deputat susţinea următoarele: „În nume personal şi sper, al Grupului minorităţilor naţionale, susţin adoptarea acestui proiect de lege, întrucît este foarte precară situaţia în care arătăm suficientă grijă monumentelor istorice. Este păcat, avem un patrimoniu excelent, dar, aşa cum se simte el astăzi tratat, nu poate fi bine valorificat. De aceea, susţin din toată inima, de altfel am avut o intervenţie mai demult pe această temă. N-a fost luată în seamă, dar a fost o nedreptate scoaterea acestei surse de finanţare pentru monumentele istorice şi de arhitectură. Aşadar, susţin întru totul adoptarea acestui proiect de lege.“ 

Avînd în vedere însă că grupul minorităţilor se pliază în mod tradiţional pe nevoile Puterii, iar punctul de vedere al Guvernului a fost în mod constant negativ la adresa acestui proiect legislativ, nu cred că se mai miră nimeni că, în ciuda acestui discurs emoţionant din 19 februarie 2013, la votul decisiv din 3 iunie 2014, acest deputat a votat împotrivă! Apoi avem celelalte paradoxuri politice create de această iniţiativă legislativă. Primul este că iniţiatorii sînt doi membri ai aceluiaşi partid care a decis, în guvernarea sa, prin Ordonanţă de Urgenţă nr. 77/2009, ca, din sursele de finanţare pentru Ministerul Culturii, taxa pe jocurile de noroc să fie tăiată. Al doilea este că un fost ministru al Culturii, care n-a avut nici un cuvînt de spus la momentul cînd Guvernul din care făcea parte a tăiat această resursă financiară a ministerului pe care-l conducea, a votat pentru revenirea la situaţia ce exista înainte de mandatul său. Al treilea este că adversarii politici care l-au criticat în opoziţie pentru acest lucru, imediat ce au fost în postura de a avea în guvernare domeniul respectiv, au fost pentru menţinerea situaţiei pe care o criticau. La momentul votului însă, fiind deja din nou în opoziţie (căci tot acest chin a durat patru ani), l-au susţinut din nou. Invers, cei care au fost pentru acest proiect în opoziţie şi care se regăseau la guvernare la momentul votului au votat împotriva lui pînă la urmă şi au reuşit să-şi impună punctul de vedere la limită, tocmai cu voturile grupului minorităţilor, motiv pentru care am şi spus că patrimoniul a fost folosit ca arginţi de schimb în această situaţie. Este adevărat însă că nu ştiu ce s-a putut cumpăra cu aceşti arginţi. Şi, nu în ultimul rînd, pînă şi ministrul actual al Culturii, membru în comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor, a votat împotriva proiectului legislativ reparator, deşi comisia din care face parte votase anterior în unanimitate propunerea de adoptare a sa! Rezultă că mulţi dintre oamenii de cultură din comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor au propus adoptarea propunerii legislative pentru ca apoi ei înşişi să respingă această propunere. Concluzia cred că se impune de la sine, patrimoniul cultural este subordonat manevrelor politicianiste.

Un alt motiv pentru care nu cred că în viitorul apropiat vom putea avea o legislaţie mai clară şi mai eficientă a patrimoniului este acela că mai există o ruptură aparent iremediabilă pe care trebuie s-o evaluăm. Pare că avem dilema dacă cei care trebuie să elaboreze legile sînt oamenii sistemului politico-administrativ sau dacă aceştia trebuie să preia propuneri ale „oamenilor de cultură“. Sînt două opţiuni care pot genera abordări radical diferite. Iar problema majoră ce rezultă din această dilemă este una de natură pragmatică. Politicienii şi cei aflaţi în domeniile juridic şi administrativ nu au deloc cuprinderea problemelor şi aplecarea asupra necesităţilor patrimoniului, în timp ce oamenii de cultură nu au îndeobşte nici o experienţă sau apetenţă pentru înţelegerea sistemului politico-administrativ. Şi la fel cum clasa de mijloc în societatea noastră este cam prea subţire, la fel şi oamenii de mijloc ai acestei dileme fie nu prea sînt, fie sînt ocupaţi cu supravieţuirea proprie, ceea ce lasă ca viziunile privind protecţia patrimoniului, atîtea cîte or fi, să plutească pe mai departe antagonice în societate. 

Adrian Crăciunescu este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Este membru în colectivul de elaborare a Codului Patrimoniului. 

Foto: V. Dorolţi

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cea mai terifiantă armă a dacilor. A băgat spaima în romani și i-a forțat să-și modifice echipamentul militar
Cea mai de temut armă folosită de războinici daci a fost, fără îndoială, falx-ul, spun specialiștii. Era vorba despre o armă cu o lamă curbă care putea ajunge și la un metru lungime, mânuită de luptători profesioniști de elită. Falx-ul în mâinile potrivite făcea ravagii în rândurile inamicului.
image
Alimentația uimitoare a celor mai de temut războinici ai antichității. Alimentul minune consumat de spartani, gladiatori, celți și daci
Printre cei mai renumiți dar și de temut luptători ai antichității erau în mare parte vegetarieni, sau cel mult lacto-vegetarieni, cu un consum ocazional de carne. Cel puțin asta arată noile cercetări, mai ales pe rămășițele gladiatorilor din arenele romane.
image
Explicațiile unui psiholog privind riscurile dormitului în paturi separate în cuplu
Somnul alături de persoana iubită poate aduce o multitudine de beneficii, în timp ce dormitul în paturi separate poate duce la o distanțare în relația de cuplu atrage atenția psihologul Iulia Barca.

HIstoria.ro

image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.
image
Atacul de noapte din iunie 1462: Geniul militar al voievodului Vlad Țepeș
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor.