„Avem o toleranţă la corupţie şi la acte lipsite de integritate“ - dialog cu Bianca TOMA
Centrul Român pentru Politici Europene (www.crpe.ro) a realizat două rapoarte legate de problemele integrităţii şi luptei împotriva corupţiei: „Raportarea non-financiară – instrument european pentru etica în afaceri“ şi „Indexul sustenabilităţii DNA“. De curînd, a apărut un alt raport interesant, realizat de Ministerul Justiţiei în colaborare cu Universitatea din Bucureşti şi Universitatea din Amsterdam: „Opinia persoanelor condamnate privind cauzele şi consecinţele corupţiei“. Am comentat aceste rapoarte împreună cu Bianca Toma, director de proiecte la CRPE.
Cum stăm cu corupţia? Cînd scăpăm de ea?
Cred că răspunsul la această întrebare ar vrea să-l aibă şi procurorii. În mod clar, lupta anticorupţie nu a fost susţinută de la început, în special de cei vizaţi. Lucrurile s-au schimbat între timp. Cel mai important este că această luptă a cîştigat sprijinul populaţiei. Dar sînt foarte multe de făcut – iar acest lucru îl ştiu şi procurorii, şi judecătorii – în privinţa prevenţiei. Cum ajungem ca anumite comportamente lipsite de integritate să fie cît mai puţine? După ce DNA a început să aresteze primii mari corupţi, efectul imediat nu a fost cel de descurajare, ci dimpotrivă, de complicare a traseelor de ascuns bani sau de obţinut şi de dat foloase necuvenite. De pildă, acum cîţiva ani se întîmplau destul de des arestări în flagrant. În ultima vreme, s-au împuţinat, nu prea am mai auzit de astfel de cazuri. Circuitele prin care se dau şi se iau şpăgi s-au complicat. Nivelul profesional al procurorilor a trebuit să crească. De exemplu, a existat un caz în care şpaga, dată prin interpuşi, reprezenta costul chiriei şi al bursei copilului celui corupt. A lua urma acestor bani e foarte complicat. Aş spune însă că stăm bine cu anticorupţia, dar la fel de rău cu corupţia.
Cum se văd aceste lucruri la nivel european? Căci Comisia Europeană este preocupată de problema corupţiei, nu numai în România.
Regulile în privinţa corupţiei s-au schimbat şi la nivel european. Există raportul Comisiei Europene privind anticorupţia, în care sînt listate măsurile luate în diverse ţări. Ele privesc în primul rînd fondurile europene, funcţionarii publici, statele. Există însă şi o altă zonă, cea privată, unde sînt bani mai mulţi şi interesele sînt foarte diverse, unde au fost suspiciuni că s-au creat circuite de bani ilegali. A fost şi motivul pentru care Comisia s-a gîndit că marile companii din fiecare stat membru trebuie să facă, pe lîngă raportările financiar-contabile, şi o raportare non-financiară, care se referă la strategiile de dezvoltare şi sustenabilitate ale companiilor, la protecţia mediului, dar şi la atitudinea faţă de angajaţi, la felul cum se protejează companiile şi societatea faţă de conflictele de interese în care s-ar putea afla la un moment dat angajaţii sau managerii, precum şi la politicile privind mita. Unele companii au fost prevăzătoare şi au extins astfel de prevederi şi la nivelul furnizorilor. Pînă la apariţia Directivei privind raportarea non-financiară, aceste companii raportau voluntar, ca operaţiune de transparenţă, care le ajuta şi la intrarea pe alte pieţe ori în cotarea la bursă. Din noiembrie anul trecut, s-a introdus obligativitatea pentru companiile care au peste 250 de angajaţi sau o cifră de afaceri de minimum 20 de milioane de euro să facă astfel de raportări. În România, sînt cîteva companii – în principal din rîndul investitorilor străini – care au introdus deja aceste raportări. Şi-au luat ele însele măsuri, fiind conştiente de ceea ce înseamnă credibilitatea şi responsabilitatea.
„Indexul sustenabilităţii DNA“, realizat de CRPE, conţine evaluare a modului în care această instituţie e sprijinită de altele. Pe scurt, cum arată lucrurile?
Raportul realizat de CRPE arată şi vulnerabilităţile instituţiei. Este o instituţie nouă, curajoasă, puternică, dar are şi cîteva vulnerabilităţi. De pildă, noi am pus în discuţie dacă nu cumva o apropiere prea mare a DNA de SRI ar putea fi o vulnerabilitate a performanţei DNA. Am analizat părerile pro şi contra faptului că SRI este implicat în lupta anticorupţie. Problema e în ce măsură SRI face mai mult decît un sprijin pentru DNA, în ce măsură ar putea direcţiona lucrurile într-un sens sau altul, în ce măsură ar putea apăsa mai tare o pedală sau alta. Nu spunem că face asta, dar există această posibilitate. Iar dacă s-ar întîmpla aşa, asta ar afecta calitatea anumitor dosare. Am descris în raport circuitul informaţiilor, există asigurări clare că procurorul este cel care solicită SRI informaţii pe un anumit caz, dar problema e că nu avem control deplin asupra serviciilor de informaţii, şi atunci ne punem întrebarea cum putem vedea în mod transparent ce se întîmplă. Este o întrebare legitimă, am dezbătut-o într-un focus grup cu experţi şi jurnalişti care cunosc foarte bine lupta anticorupţie. În raport, am mapat instituţiile care susţin sau nu susţin lupta anticorupţie. CNA-ul, de pildă, este una dintre instituţiile al cărei rol în susţinerea instituţiilor anticorupţie a fost cotat foarte slab; la fel şi Parlamentul (dar aici nu e o surpriză). Rolul instanţelor a fost apreciat gradual. S-a discutat de asemenea dacă nu cumva lupta politică a avut o influenţă asupra activităţii DNA. Vestea bună este că vom continua acest raport şi în 2015, pentru a vedea ce se schimbă în acest domeniu.
Care sînt avantajele instituţionale ale DNA?
Are o lege de funcţionare ambiţioasă, are un cadru legislativ care îi asigură atribuţii şi independenţă, bugetul rămîne la latitudinea procurorului-şef al DNA şi nu a procurorului general. Dar este important că aceste atribuţii cîştigate sînt foarte bine apărate de societatea civilă, de experţi independenţi şi de partenerii străini. Acesta e meritul unor reformişti care s-au aflat la un moment dat în poziţii de decizie, dar important e că ceea ce s-a făcut atunci în materie de cadru legal nu mai poate fi schimbat acum.
N-ar putea DNA să devină victima propriului succes? Mediatizarea excesivă, după cum ştim, poate avea şi efecte negative...
Efectele nu se văd imediat. Dacă vedem la televizor trei arestaţi importanţi într-o seară, nu înseamnă că de mîine nimeni nu mai fură. Sînt cazuri multe şi sentinţe grele în ultima vreme, dar asta nu înseamnă că peste cîţiva ani, cînd efectul descurajator va funcţiona, s-ar putea să vedem mai puţine cazuri la DNA. Instituţia îşi atinge scopul încetul cu încetul. Există în rîndul procurorilor şi al experţilor cu care discutăm preocuparea că DNA nu va putea face curăţenie singură, nu îi va putea aresta pe toţi. Şi atunci trebuie făcut ceva în instituţiile cu atribuţii de control, trebuie aplicate sancţiuni disciplinare.
Într-un Eurobarometru recent, 76% dintre cetăţenii UE percep corupţia ca fiind extinsă; în România, proporţia e de 93%. Sînt utile astfel de măsurători ale percepţiei?
Dintre instrumentele pe care le au la dispoziţie instituţiile europene şi organizaţiile internaţionale pentru a măsura corupţia, lipsesc măsurătorile obiective, se măsoară mai ales percepţia. Iar percepţia e subiectivă: cînd vezi în fiecare zi la televizor arestaţi, sigur că percepţia asupra fenomenului e colosală. Asta nu înseamnă că România era mai puţin coruptă pe vremea cînd nu vedeam atîtea arestări la televizor. Corupţia endemică de la noi este şi motivul pentru care Comisia Europeană a acordat mai mulţi bani României pentru măsurile necesare, şi în primul rînd pentru sporirea capacităţii administrative şi pentru prevenţie.
Raportul Ministerului Justiţiei privind opiniile condamnaţilor pentru corupţie ajuge la concluzia că motivul principal al săvîrşirii faptelor nu a fost beneficiul financiar. Explicaţiile sînt mai sofisticate...
A fost o surpriză interesantă că s-a gîndit cineva să facă o cercetare în rîndul condamnaţilor pentru corupţie şi a surprins faptul că mulţi dintre aceştia nu se consideră vinovaţi pentru corupţie. Cei puşi să-şi caracterizeze fapta o recunosc, dar spun că au săvîrşit-o pentru a-şi ajuta un prieten sau o rudă; n-au aşteptat bani, dar dacă au venit, au fost bine primiţi. Au mai spus că nu aşteptau cîştiguri financiare pentru că aveau un statut financiar bun. Asta spune că avem o toleranţă la corupţie şi la acte lipsite de integritate. Cu alte cuvinte, ni se pare normal ca, dacă tata lucrează undeva, să-şi angajeze fiul; sau dacă cineva cunoaşte pe altcineva, să aranjeze lucrurile. De unde vine asta? Din perioada mai veche a comunismului, cu sistemul de pile? Şi cînd „procurai“ – acesta era cuvîntul – diverse lucruri numai cînd cunoşteai pe cineva unde trebuie? Aceste practici se păstrează încă, după părerea mea, în sistemul medical. Acolo lupta împotriva corupţiei nu se manifestă şi afectează cetăţeanul în mod direct. În raportul Ministerului Justiţiei găsim un exemplu interesant. O doamnă condamnată pentru corupţie a spus aşa: „dacă nu ofer ceva, simt că nu sînt băgată în seamă“. Această atitudine o mai vedem şi o simţim în spitalele româneşti. În alte domenii nu se mai întîmplă aşa. Cred că va fi foarte mult de lucrat în domeniul percepţiilor, şi de o parte, şi de alta.
(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro.)
a consemnat Mircea VASILESCU
