Mic dicţionar de scriitori absurdofili (portrete în insectar)

În 1494, Sebastian Brant a publicat

, un poem moralist care descria o sută zece tipuri de nebunii şi vicii. În secolul XX, autorii care alcătuiesc o nouă

, dar în sens benefic de data aceasta (şi ludic) sînt scriitorii absurdofili, în mod special dramaturgii. La nivel canonic, era mai direct (şi drastic) să încalci şi să distrugi piesa de teatru clasică, eventual chiar tragedia greacă, în aşa fel încît, prin absurd, să te situezi în lumea nouă contemporană, cu toate nuanţele ei de alienare şi de crize. Iată-i, prin urmare, pe cîţiva dintre nebunii de preţ de pe Corabia Smintită (într-o ordine preferenţială, fără să fie neapărat respectată cronologia). 

0. Alfred Jarry (1873-1907) – papă al absurdofililor, patafizician care a cultivat ironia, aberaţia şi hiperbola. A scris o operă capitală (la sfîrşitul secolului al XIX-lea),

(ciclul „Ubu“ este alcătuit din multe texte, dar

este piesa centrală), situată, caricatural, între lumea-burtă şi lumea-latrină. A făcut din grotesc o formă de catharsis, a construit un scabros ludic şi a preschimbat tragedia în circ. Îi voi acorda Ordinul Marelui Burdihan-Merdre! 

1. Witold Gombrowicz (1904-1969) – obsedat de stihia formelor şi de tema identităţii (aplicînd tehnica deformării), anatomist al oamenilor-manechine şi al retardaţilor (idioţilor) mîntuitori. Metateatral, simili-gnostic. Prozator experimental (

). Recomand spre lectură două piese dificile şi năucitoare:

(vai de cei care nu au mînă şi picior de filozof!) şi

Îl premiez cu Degetul lui Dumnezeu din Capela Sixtină, întrucît degetele beţivanilor din piesa lui cheie (

) sînt apte să modifice aberant lumea. 

2. Eugène Ionesco (1912-1994) – fascinat de omul-neant, de stadiul de obiect neînsufleţit al făpturii umane. Pasionat de dialectica golului şi a greutăţii, tragicizează comicul şi ridică neantul la rang de trăire şi cunoaştere. Ucide limbajul ca să ajungă la capătul comunicării şi să reinventeze limba onirică, postumană. Pe lîngă

, recomand spre lectură

Întrucît nu suferea de boala numită rinocerită (precum cîteva dintre personajele sale), îl premiez pe autor cu o şaradă sfincsoidă: „Este adevărat că la început s-a jucat, apoi a zburat, apoi a murit, ca orice alt ins. Nu-l credeţi cînd spune că nu este el şi că nu a fost niciodată.“ Cin’ să fie?! 

3. Samuel Beckett (1906-1989) – fascinat de cuvintele NIMIC şi POATE, din care face aproape nişte mantre, confuzia devine stare existenţială intenţionată şi extensibilă la Beckett, la fel eşecul (aşa stau lucrurile, de altfel, şi în proza sa). A dorit să reimpună figura lui Iov şi să anatomizeze farsa tragică, materializată cu încetinitorul. Omuleţii lui sînt incompleţi (neterminaţi) sau pestilenţi, filtraţi printr-o psihodramă construită pe tehnica aberaţiei şi comentată de ecleziaşti profani. Fireşte, recomand spre lectură

dar şi

Îi acord autorului premiul „Credo quia absurdum“! 

4. Max Frisch (1911-1991) – rescriitor de mituri şi miteme, autoironic şi subversiv plasat sub o aşa-zisă didactică amorală. Foloseşte parabolele doar ca pretext pentru a-şi edifica parodia. Recomand spre lectură

Ar merita rolul Pompierului (fabulist) din piesa Cîntăreaţa cheală de Eugène Ionesco. 

5. Friedrich Dürrenmatt (1921-1990) – captivat de marea bufonerie a istoriei, înţelege comicul printr-o dimensiune filozofică şi pune atipic chestiunea libertăţii: a fi ultimul înseamnă a fi liber de misiuni arhetipale şi de iniţieri. Teatrul lui este unul despre paradox. Recomand spre lectură piesa

Autorului i s-ar putea acorda un premiu fără nume. 

6. Tom Stoppard (1937-prezent) – autor obsedat de ideea de rol şi de teatralitate continuă, interşanjabilă. Fascinat de Shakespeare şi de obscuritatea intenţionată a doi scriitori din secolul XX – Tristan Tzara şi James Joyce (ca autori-nonsens). Studiază artificiul şi falsul în literatură şi în identitatea umană. Recomand spre lectură piesele

şi

Îi acord premiul Legitimaţia de Bibliotecă. 

7. Harold Pinter (1930-2008) – scriitor cu fixaţie pe autoclaustrare (cameră uterină) şi haos, acestea prilejuind o bătălie existenţială pentru putere. Asemenea lui Ionesco, Pinter încearcă să ajungă la capătul limbajului sau măcar într-un

al limbajului uman, atîta vreme cît lumea suferă o deposedare morfologică. Recomand spre lectură piesele

şi

. Îi acord premiul Hotelul de Lux. 

8. Slavomir Mrozek (1930-2013) – captivat de manipulare şi de dresajul ontic, apelează la parodie şi distorsionare, ca să discute polemic relaţia fatalitate-predestinare. Cultivă grotescul absurd, dozat contrapunctic, uneori prin parabolă. Recomand spre lectură piesele

şi

Îi acord premiul „Totul e permis“.

HIC SUNT LEONES 

Post-scriptum

Din acest panopticum lipsesc intenţionat Albert Camus şi J.-P. Sartre. Nu fiindcă nu ar fi scriitori de marcă, ci doar întrucît propria filozofie (înşurubată făţiş în jurul literaturii lor) le-a minat uneori, prin demonstraţii tendenţioase, textele literare. Oricum, amîndurora le-aş acorda un premiu

(adică în afara dicţionarului de faţă) numit „Verba volant, scripta manent“ :). 

Ruxandra Cesereanu este scriitoare.