Podul şi trandafirii obuzelor

Imediat ce ajungi în centru, scoţi aparatul de fotografiat şi apeşi pe buton ca hipnotizat. Îţi ia respiraţia culoarea aceea verde-albastră a rîului, şi arcul perfect peste apă, şi piatra albă, parcă şlefuită atent cu pila. Şi cînd te uiţi la poza proaspăt făcută vezi că scrie cu litere mari, negre „Don’t forget“ pe o piatră, în stînga jos. Aceasta e piatra din centrul oraşului Mostar, capitala regiunii majoritar croate Herţegovina din sudul federaţiei Bosnia şi Herţegovina. Piatra e chiar lîngă

(podul vechi – trad.), astfel că apare în cam toate pozele turiştilor. Cele două vin la pachet – cînd vezi minunăţia aceea de pod de piatră de 30 de metri înălţime şi 4 metri lăţime, o minune arhitectonică a Balcanilor, vezi şi îndemnul imperativ la neuitare.  Textul e în engleză, semn că au fost stimulente din partea comunităţii internaţionale ca inscripţia să apară acolo drept motto pentru comunitatea încă divizată, dar şi pentru turiştii dornici de a înţelege drama Mostarului. Podul a fost construit în secolul al XVI-lea pentru a ajuta la traversarea rîului Neretva şi pentru a face legătura între cele două părţi ale oraşului Mostar. Pe un mal se văd biserici catolice cu turle înalte, pe celălalt mal se văd capetele lungi ca de lance ale moscheilor. Instinctiv te uiţi cînd la unele, cînd la altele şi îţi vine să te întrebi care e mai înaltă şi mai impunătoare. Simţi deja, doar privindu-le, că fiecare mal are povestea lui şi că războiul a deturnat aceste două poveşti una împotriva alteia. De aceea şi fiecare mal are uitarea lui. Ca să poţi scrie istoria/povestea ta despre oprimare, despre călăi şi victime, trebuie să omiţi anumite pasaje. Fix acele pasaje pe care se bazează celălalt mal. Morţii lui sînt victoriile tale. Morţii tăi sînt atrocităţile lui. Despotismul lui e cauza ta nobilă de luptă pentru libertate, despotismul tău e cel ce nu mai apare în poveste. Îl ştergi repede cu buretele, doar despotismul de pe celălalt mal e centrul poveştii tale. Victoriile tale şi eşecul lui. Atît. Pe cel care ascultă ambele poveşti îl ia durerea de cap. 

Podul a fost de la bun început un simbol otoman şi a fost asociat comunităţii musulmane din Mostar. El a fost construit la ordinul lui Suleyman Magnificul însuşi şi realizarea lui se spune că ar fi durat nouă ani pentru a uni, timp de peste 400 de ani, o comunitate mixtă etnic şi pentru a facilita comerţul şi dezvoltarea unei aşezări muntoase rurale. Pe 9 noiembrie 1993, în timpul războiului din Bosnia, artileria croată a bombardat podul şi l-a distrus. După război, Banca Mondială, UNESCO, Fundaţia pentru Cultură „Aga Khan“ şi World Monuments Fund s-au implicat în proiectul de reconstruire a podului Stari Most şi a centrului istoric al Mostarului. Refacerea lui (doar cu materiale de construcţie locale şi cu fragmente recuperate din rîul Neretva din pietrele originale ale podului) a început în iunie 2001, iar pe 23 iulie 2004 a avut loc inaugurarea oficială. Slobodan Praljak, politician şi scriitor croat, este unul din cei şase croaţi condamnaţi la 20 de ani de închisoare pentru bombardarea podului în urma unei strategii de distrugere culturală. 

Deci ce avem aici? Un pod construit prin 1500, dărîmat într-o formă de răzbunare culturală, apoi reconstruit piatră cu piatră şi inaugurat în 2004. Pentru mine, Stari Most din Mostar spune totul despre capacitatea noastră de uitare şi de refacere. În 2015 se împlinesc 20 de ani de la semnarea acordului de pace de la Dayton, ce a pus capăt războiului din Bosnia (1995). Uitarea e necesară. Uitarea e un mecanism defensiv. Şi ca orice mecanism defensiv, uitarea e un drog. O foloseşti ca să-ţi faci curăţenie în dulapul cu schelete. O foloseşti ca să arunci cîţiva saci de nisip din balonul cu aer, ca să se înalţe. Dar ce faci cînd curăţenia ta e rana altuia? Pe de o parte este dorinţa de a lupta împotriva uitării pentru a cinsti victimele şi pentru a face să nu se mai repete ce s-a întîmplat. Pe de altă parte este obligaţia de a uita ca să îţi poţi continua viaţa. Problema delicată a reconcilierii etnice stă în acest echilibru firav. 

Odată cu reconstrucţia centrului vechi şi a lui Stari Most, turiştii au reînceput să asalteze oraşul. Acum, Mostarul e supraaglomerat de turişti, veniţi să descopere acest loc blestemat şi binecuvîntat totodată. Dar şi după douăzeci de ani, în Mostar totul aminteşte de război. Locuitorii au fost forţaţi să îşi marketizeze traumele şi să scoată războiul la tarabă, pentru ca turiştii să plătească euro pe el. Păi, cum să-l uiţi cînd trebuie să-l vinzi? Dincolo de orice, podul din Mostar rămîne un simbol foarte puternic – de oriunde l-ai privi este la fel de frumos. 

Podul din Mostar e o poveste despre vindecare, dar singulară. În alte oraşe din Bosnia s-au păstrat intacte clădiri-simbol, care au rămas exact aşa cum le-a prins sfîrşitul războiului – distruse, expuse. Citisem despre „Trandafirii din Sarajevo“, dar cînd l-am văzut pe primul mi s-au înmuiat picioarele. Acolo, la o jumătate de metru de locul unde stăteam, un obuz a curmat cel puţin o viaţă şi a nenorocit alte cîteva. Statistica nu înseamnă nimic, te iau fiorii abia cînd ajungi în locul damnat. Dacă un obuz cădea pe ciment sau pe asfalt, lăsa o urmă asemănătoare unei flori. Aceste cicatrici au fost vopsite simbolic cu roşu de un grup de artişti contemporani, devenind „Sarajevo Roses“, un îndemn la neuitare şi un omagiu adus tuturor celor ce şi-au găsit sfîrşitul în război. Există şi un film cu acest titlu, care prezintă povestea unui doctor bosniac şi lupta sa contra cronometru împotriva morţii. Într-o zonă de conflict, totul capătă o altă dimensiune. Gesturile, chiar şi cele mai banale, cîntăresc mult mai mult. Un kilogram de zahăr în Sarajevo-ul anului 1993 nu se poate compara niciodată cu aceeaşi cantitate cumpărată din alimentarele Bucureştiului. Niciunde într-un oraş străin de ororile războiului nu poţi simţi asta. Despre ce fel de uitare să vorbim în cazul acesta? Despre ce fel de formă de igienizare a memoriei? Cum să fii forţat să îţi găseşti necontenit o formă de sublimare a mîniei neputincioase? Cu ce să scrii istoria? 

În Bosnia am înţeles că pentru a merge mai departe cu viaţa după un război etnic, în care prietenii şi duşmanii se amestecă între ei, e o datorie civică să uiţi. Dar ca să uiţi trebuie să faci o operaţie chirurgicală amplă – pui pe masă totul şi începi să separi: asta trebuie să uiţi, asta nu. În Bosnia, toate poveştile sînt despre imposibilitatea de a uita, despre vindecare şi despre o mînie neputincioasă care transpare prin toţii porii. Poveştile sînt adesea intercalate, contradictorii. Statisticile spun că unul din cinci locuitori ai Bosniei a pierdut o rudă în timpul războiului. Bosnia anilor ’90 şi 2000 a fost un uriaş salon de terapie posttraumatică. Iar comunitatea internaţională a deschis aici un uriaş centru de reeducare a mîniei. Ca să poată trăi, trebuie să „treacă peste“, aşa li se tot spune. Împăcarea cu trecutul, recunoaşterea crimelor, condamnarea celor ce au coordonat genocidul – care a decimat toate taberele, dar mai ales pe cea musulmană – e ca o mantră care se repetă cu regularitate. Acum trei ani a apărut şi un simbol al acestei mantre – asociaţia femeilor musulmane „Gracianiciko Keranje“. Ele promovează produsele tradiţionale croşetate şi au creat un simbol al rememorării victimelor de la Srebrenica: o floare cu 11 petale albe şi verde în mijloc. Mesajul e clar – verdele e culoare speranţei, dar şi o culoare specifică islamului. Floarea are 11 petale, pentru a aminti de 11 iulie, ziua genocidului din Srebrenica. Vara aceasta, pe 11 iulie, se va organiza o mare manifestare internaţională de rememorare a victimelor genocidului de la Srebrenica, iar simbolul pe care îl vor purta toţi participanţii va fi floarea albă croşetată. Localitatea Srebrenica se află în Republika Srpska, entitatea locuită de majoritari sîrbi care privesc cu multă reticenţă această manifestare. Neuitarea e la fel de complicată ca uitarea atunci cînd trece realitatea prin strîmtele filtre etnice. 

Bosnia. Partaj

Foto: wikimedia commons