Tema săptămînii

Institutul Naţional pentru Patrimoniu nu este o instituţie nou înfiinţată, ci una cu tradiţie şi, aveam să aflu, datează încă din 1892, de la înfiinţarea „Comisiunii Monumentelor Istorice“. La venirea comuniştilor, însă, ca multe altele, a încetat să existe, pentru o perioadă de mai bine de 50 de ani, desfiinţată fiind în 1948.

Uniunea Europeană le-a oferit statelor din Balcani o perspectivă europeană încurajatoare şi ambiţioasă, la Consiliul European de la Salonic din Grecia în 2003. Ideea era de a asigura stabilitatea în regiune şi de a extinde instrumentele europene de democratizare.

Preşedintele rus Vladimir Putin a acuzat Occidentul de ipocrizie din cauză că acesta nu a recunoscut şi nu recunoaşte legitimitatea referendumului pentru independenţa Crimeii din 16 martie. Degetul de la Kremlin a fost îndreptat către Kosovo, la fel şi o campanie furibundă a presei de stat ruseşti.

Cu orice oficial de rang înalt al Priştinei ai vorbi, una din primele sale griji va fi să explice statutul şi măsurile excepţionale pentru protejarea minorităţii sîrbe, oriunde s-ar afla pe teritoriul Kosovo: locuri asigurate la nivel înalt în decizia locală şi centrală, funcţii de conducere şi, obligatoriu, măcar postul de viceprim-ministru.

De pe gardul clădirii guvernamentale din Priştina, capitala Kosovo, activitatea executivului e supravegheată de sute de perechi de ochi. Portrete ale martirilor din războiul cu Serbia (1998-1999) sînt agăţate de barele de fier.

Nuredin Zeneli se apropie cu paşi şovăielnici de poarta moscheii. Bătrînul, în vîrstă de 75 de ani, vine cu o oră mai devreme la rugăciunea de la ora 17. Zîmbetul său e însă voios, iar disponibilitatea de a vorbi cu jurnalişti străini e surprinzător de mare.

La o zi după decizia oficială a Priştinei, plenul Parlamentului de la Bucureşti, în acord cu poziţia preşedintelui şi a Guvernului României, a anunţat că ia act cu „profundă îngrijorare“ de proclamarea independenţei provinciei, regretă eşecul negocierilor „în spiritul dreptului internaţional“ şi nu recunoaşte independenţa.

Studiile în străinătate sînt, de ceva timp, o opţiune pentru absolvenţii de liceu din România. Evident, nu singura. Şi, desigur, nu doar pentru cei care termină liceul – şi cei care ajung la sfîrşitul facultăţii iau în considerare posibilitatea unui master sau a unui doctorat în altă ţară.

Întîi, Breaking News. Au plecat căpşunarii! Au plecat militarii în Afganistan! Mamele îngrijesc bătrîni în Germania sau Italia! Ne-au plecat doctorii! Acum nu mai este nici o noutate. În fiecare septembrie ne pornim cu avionul propriii copii. Apoi, stăm pe Skype cu ei.

Acum vreun an jumate, după multă experienţă de viaţă (că înţelepţi mai sînt tinerii de 16 ani) a trebuit să iau marea hotărîre, privind viitorul meu. Din fericire, la începutul liceului, am avut suficient cap ca să mă plimb în stînga şi în dreapta, să ciulesc bine urechile, să casc gura cu ce se mănîncă una şi alta.

De ani buni, marile companii din România derulează campanii de CSR – termen care desemnează implicarea lor reală în problemele cetăţii. Multe dintre aceste companii şi-au format fundaţii axate în special atît pe identificarea acestor probleme, cît şi a actorilor de pe scena societăţii civile.

Asociaţia Audiosofia este o organizaţie non-guvernamentală fondată în 2010 care are ca misiune îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu deficienţe de auz. Prevenirea, combaterea hipoacuziilor, integrarea în societate şi recuperarea persoanelor cu deficienţe de auz sînt printre principalele direcţii ale Asociaţiei.

Fac parte din generaţia care a crescut cu radioul de stat, ale cărui emisiuni le ascultam, de-a valma, fie că era vorba de teatru radiofonic, „antena satelor“, „din muzica popoarelor“, „şlagăre în devenire“, „cotele apelor Dunării, „fotbal minut cu minut“, „unda veselă“, „bună seara, copii“.

Pentru mine, „istoria“ reportajului radio în România e foarte recentă. Era la începutul anilor 2000, cînd la BBC, secţia în limba română, avea să-şi găsească locul o rubrică săptămînală, marţea, la 14,20 – „Reportajul săptămînii“. Nu ştiu dacă ne-a învăţat cineva vreodată cum se face un reportaj la radio, ca la carte.

Din 1995, momentul cînd bătrînul post de radio american KLIF, care emitea din Dallas pe frecvenţa 570 AM, transmitea pentru prima oară un program pe Internet, şi pînă acum s-au întîmplat multe. Inutil s-o mai spun, în România acelor ani radio-ul independent îşi descoperea efervescent puterea de diseminare.

"Să aduci artiştii să-ţi cînte live la radio era o întoarcere la începuturile broadcasting-ului, o revalorizare a actului artistic care nu se poate împlini decît prin întîlnirea cu publicul/ascultătorii în momentul producerii lui, chiar dacă este efemer, „incidentul“ este repetabil, dar nu redundant, pentru că de fiecare dată este altfel."

Teoretic, lucrurile par lămurite, dar, de-a lungul istoriei, practica ne-a omorît, cum se spune. Între puterea politică şi cea religioasă au fost mereu tensiuni, ingerinţe, colaborări nesănătoase sau chiar conflicte. Subiectul e vast. Noi încercăm să decupăm doar o bucată despre ce se întîmplă pe la noi.

Scriu aceste rînduri în plină dezbatere publică iscată de decizia CCR privind statutul religiei în şcoli. Constat, fără surprindere, calitatea joasă a dezbaterii şi tonul său ridicat. Din păcate, tot felul de popi cinici şi aroganţi, dar şi ministrese fudule, sinistre, corupte, vin la televizor pentru a-l apăra pe Dumnezeu.

Încă de la primele sondaje de opinie făcute în anii ’90, instituţiile cu imaginea cea mai bună erau, pentru români, Armata şi Biserica – cu procentaje relativ egale, de peste 90%. Politicienii au înţeles repede lucrul ăsta şi s-au grăbit să se asocieze, cît mai mult, cu cele două instituţii – sau cu reprezentanţi ai acesteia.

Revista Practic în bucătărie, numărul din septembrie 2008. Printre reţetele de conserve de toamnă şi prăjituri de casă, se poate citi şi un reportaj despre pelerinajul ocazionat de sărbătoarea din 15 august la Mănăstirea Nicula, intitulat „Hram Nicula. Ortodoxia trăieşte în noi“.