De la „datul la perete“ la online - o istorie personală

 Am dat de un post care difuza ce îmi plăcea mie, la care comentariile DJ-ilor mi s-au părut mai cu sens. Se numea Nova 22 şi avea o relaxare în atitudine pe care eu o mai întîlnisem doar la Radu Theodoru, în emisiunea

de la Europa Liberă. După vreun an şi ceva de ascultat radiouri prin Bucureşti, n-am fost prost şi am rămas pe post (cum zicea, cîţiva ani după aceea, Răzvan Exarhu). Prin ’91, m-am dus cu un demo la Radio Contact, dăduseră un anunţ că vor DJ. Radioul acela nu-mi plăcea, dar era mai bine decît nimic, aveam nevoie de un job, ai mei nu mai aveau cum să mă susţină la facultate din salariile lor de dascăli, în plus, era aproape de cămine, deci investiţie în transport zero. Nu m-au sunat niciodată şi bine au făcut! 

Prin ’92, un prieten care făcea o emisiune săptămînală de economie şi jazz (normal!) la Radio Nova 22 m-a recomandat lui Sorin Chifiriuc, pe atunci directorul de programe. M-am dus spre Teatrul Giuleşti, unde era sediul, cu şaişpe casete la mine, frumos calate (adică potrivite la începutul piesei) cu ce ascultam eu pe atunci. Am fost introdus în studioul de emisie, avea program Adi Popescu, un architect tare de treabă şi care ştia o groază de muzică. A anunţat la microfon că are un musafir pe nume Marius, care va pune muzică şi va vorbi. Mi-a arătat butoanele şi iată-mă vorbind la radio! Prima piesă pusă de mine vreodată la radio a fost „I Want You“ a lui Bob Dylan. Am primit aprobarea lui Chifi, iar după aceea am mai fost la Nova 22 de două ori înainte de licitaţia pentru licenţă. Au pierdut-o. Ultima lor emisie a fost pe 31 decembrie 1992 pînă la ora zero. S-a închis pe ciocnit şampanie. 

Între timp, Exarhu evolua la nou înfiinţatul ProFM, care încă nu emitea, dar unde se făceau treburi de care încă nimeni nu auzise. Se edita pe calculator. Se „dădea la perete“, adică se făceau simulări de emisie. Toate intervenţiile se scriau şi trebuiau aprobate. Experienţa nu conta foarte mult, căci Sârbu nu voia neapărat DJ „consacraţi“, ci unii care erau gata să înveţe că înainte să ieşi pe post trebuie să ai ceva în cap, amănunte, cum ar fi desfăşurătorul emisiunii. Se plătea de cel puţin două ori mai bine decît la orice alt radio. Cu Răzvan Exarhu eram bun prieten, eram colegi de cameră la cămin, împărţeam totul. Cînd rămîneam fără bani, ceea ce se întîmpla des, îmi aducea sandvişuri de la radio. O chiflă cu brînză şi cu roşie. Răzvan m-a dus la Radio ProFM în noiembrie ’93. Mi-a zis că am voce frumoasă şi că ar merită să încerc, el era acolo deja de un an, cred. M-am dus, am dat o probă de voce, mi-au zis că e bine şi m-au pus la calculator să editez ştiri, ceea ce m-a scos din minţi. Nu asta era ideea mea de a face radio. Atunci l-am întîlnit şi pe Adrian Sârbu prima dată. Nu s-a uitat la mine prea mult. Pe atunci venea la radio în fiecare seară, radioul era copilul lui. Şi asculta nonstop, suna la fiecare greşeală şi vorbea al naibii de buruienos. După două săptămîni de editat pe calculator am plecat, doar ca să mă întorc în februarie anul următor. Întrebau de mine, iar eu aveam nevoie de un job. 

Erau multe reguli pe atunci în Radio ProFM, dar am învăţat că numai păşind printre reguli îţi formezi reflexele de care ai nevoie cînd lucrezi în direct. Am ajuns relativ repede să am propria mea emisiune, se numea

şi era o emisiune de sport. Cu Gabi Safta în direct, dădeam aproape în timp real golurile din Serie A şi B, căci rezultatele contau la 1X2. El asculta pe unde scurte posturile de radio din Spania şi Italia şi din zece în zece minute intram în direct pe ProFM. Cred că Gabi nici măcar nu era plătit pentru asta, nu am reuşit să demonstrez la financiar şi la direcţiune că era o resursă valoroasă pentru emisiunea mea. Iar lucratul pe gratis a fost întotdeauna o opţiune în mass-media, foarte convenabilă patronilor. După aceea am ajuns să lucrez „pe programe“ şi în timpul săptămînii. Ada Rosetti, un foarte bun şi foarte informat producător de programe, m-a ajutat să înţeleg cum e cu chestia asta de îi zice radio. Şi sigur, îl aveam alături în continuare pe Răzvan, însă ajunsesem să-l văd mult mai puţin fiindcă el lucra dimineaţa, se trezea la patru şi asta îi transformase viaţa într-o combinaţie de intervale în care dormea şi intervale în care era treaz, dar dormea pe el. Curînd s-a mutat şi din cămin, avea nevoie de linişte, evident. Prin ’95 aveam propria mea emisiune, evoluam în

. În 1996, într-o vineri, Andi Moisescu ne-a zis „la revedere“ ca de obicei şi luni l-am văzut la PRO TV, dimineaţa, împreună cu Andreea Raicu. Postul lui de director de programe mi-a revenit mie. 

A fost o perioadă interesantă. Majoritatea celor cu care lucram erau tineri, sub 30 de ani, şi gata să petreacă în radio ore întregi, uneori nopţi întregi dacă li se cerea. Le plăcea meseria, avea poezie, la radio nu te duceai ca la birou. Chiar dacă eram rupt de oboseală şi abia mă mişcam de acasă, la radio lucrurile se schimbau. Dincolo de bancurile zilnice, aveam senzaţia că mă aflu cumva în mijlocul lucrurilor. Din păcate, nici nu-mi puneam întrebări în ceea ce priveşte media şi capacitatea ei de a manipula. Mintea mea de atunci nu suspecta mari înşelătorii. Ieşisem din comunism, scăpasem şi de Iliescu, capitalismul era bun cu mine dacă şi eu eram bun, pe scurt, lucrurile erau exact ceea ce părea că sînt. Libertate de exprimare aveam un pic pe fund, îngrădită pe anumite subiecte pe care le ştiam sau le intuiam. Aici e marea şmecherie, un lucrător în mass-media de

, care face parte din sistem, are senzaţia că face treaba corect şi chiar aşa şi este, doar că acele lucruri pe care le spune, scrie, face sînt corecte strict din punctul de vedere al cuiva care evoluează în sistem şi nu îl contestă. (Adevărata libertate am întîlnit-o în radio mult mai tîrziu şi deja aveam experienţă şi instrumentele să o apreciez. Vorbesc de Radio Guerrilla.) 

Mediu volatil, peisaj sărac 

Prin 1997, în radio făcusem deja ceea ce îmi dorisem, de la transmisiile în direct ale diferitelor evenimente politice grele, gen Forumul Crans Montana, pînă la interviuri în direct cu trupe mari, ca Metallica. Mă simţeam binecuvîntat. Eu eram radio. Asta era viaţa mea. Deşi e un clişeu ceea ce spun, bănuiesc că oricare om care a făcut vreodată o muncă din pasiune a simţit la un moment dat că se identifică cu slujba. Învăţasem că radio înseamnă în primul rînd conţinut, sens, învăţasem că eu vreau să fac acel radio care îţi rămîne în urechi şi nu din acela care doar sună plăcut şi îţi trece pe la urechi. Nu că asta ar fi greşit, doar că primul mi se potriveşte mie. Dar am învăţat şi că acest mediu este volatil şi că majoritatea informaţiilor pe care le difuzezi, dacă nu găseşti o cale să le accentuezi, riscă să se transforme în bancul cu Lada roşie, care de fapt era o bicicletă albă, şi pe care nu o cîştigase, ci i se furase. Pe de altă parte, faptul că poţi asculta radio şi poţi face şi altceva în acelaşi timp, asta îl descrie şi îl particularizează ca mijloc de comunicare; de aceea, e clar că radioul va trăi. Totuşi, mi se pare esenţial ca ascultătorul să rămînă şi cu ceva informaţie şi cu ceva întrebări în momentul în care tu, realizatorul, îţi rosteşti „sign-off“-ul. 

Asta m-a făcut să mă potrivesc cu Radio Guerrilla, care a fost un insolent îndemn la haiducie pe o piaţă radio devenită înregimentată, plictisitoare şi lipsită de valoare. Nu va gîndiţi că aş avea cine ştie ce aşteptări de la un post de radio comercial, dar un conţinut trebuie să „iegziste“, iar dacă e un pic conceptualizat, atît cît să nu facă oamenii accidente la volan, cu atît mai bine. Iar Radio Guerrilla avea asta.

La Radio Guerrilla m-am cerut eu singur, dar tot Răzvan Exarhu m-a primit acolo, asigurîndu-mi împlinirea ca om de radio. Într-o eră în care ideea de

e sfîntă (în America, în anii ’80, s-a descoperit

-ul, care a ucis radioul făcut de realizatori şi a înfiinţat radioul ca mijloc de business în primul rînd), iar intervenţia DJ-ului se limitează la a spune ora şi cum e vremea, eu îmi permiteam luxul să încalc orice regulă, dacă aveam argumente pentru asta. Şi aşa a fost timp de şapte ani. Din 2012 încoace am primit mai multe propuneri să fac radio, dar dacă tot pot să mă întreţin decent din meseria de actor voce, de ce să fac compromisul de a evolua la un radio a cărui politică muzicală şi de conţinut nu îmi spune nimic? Fiindcă, din păcate, piaţa radio de la noi este, ca diversitate, foarte săracă. Se pare că managerii de radio se întrec în a-şi subestima publicul, dîndu-i să înghită doar muzică de foarte joasă calitate, puţină şi/sau atît de tocită, încît pentru mine a devenit imposibil să mai ascult vreun post. Culmea, majoritatea posturilor de radio online au copiat pînă şi muzica din reţeta hit radio-urilor, ceea ce înseamnă că radiourile din aer şi-au făcut datoria şi au lăsat curat-lună în creierele majorităţii potenţialilor DJ. Doar cîteva radiouri online se respectă (dintre ele, Eclectic, Autobaza sau Clandestino), difuzînd muzică de calitate, însă majoritatea posturilor online au scopul declarat de a face bani înaintea celui de face radio. Nu pot să le condamn, dar cum ar fi ca mai întîi să-ţi propui să faci radio?! Mai ales că bani încă nu ai cum să faci. 

Oricum, mişcarea online de la noi e altceva decît cea din America, de exemplu. La noi poţi asculta online atîta vreme cît ai net, dar în maşină, în principiu, e mult mai complicat. Sigur că poţi improviza un dispozitiv dacă vrei să treci semnalul prin boxe, dar chiar dacă ai abonament de date cu trafic nelimitat, tot depinzi de semnalul GSM ca să poţi asculta. Pe cînd, în SUA, ascultătorii au decodor de satelit ca opţiune în orice maşină şi, astfel, au acces la sute de posturi de radio online în fiecare moment. În Europa nu se face aşa ceva, deci depindem de radiourile din aer. De aceea cred că viitorul radioului online e încă departe la noi. Cam asta ar fi – şi tradiţionalul „emisie uşoară“ în continuare! 

Marius Vintilă este realizator radio. 

Foto Vlad Eftenie