Patrimoniul pe înţelesul copiilor - interviu cu Adriana SCRIPCARIU
Adesea, agresiunile împotriva patrimoniului nu sînt produse din rea-voinţă, ci din necunoaştere. Nu ştim să (ne) preţuim valorile. Nu ştim să identificăm şi să apreciem patrimoniul. Educaţia pentru patrimoniu e o prioritate pentru Adriana Scripcariu.
Cînd şi cum v-aţi gîndit la redactarea unui manual de Patrimoniu?
Sînt istoric de artă şi mamă. Cînd am început să descopăr copiilor mei frumuseţile pe care le regăseam în meseria mea, mi-am dat seama cît de interesante şi atractive pot fi astfel de cunoştinţe în plan educativ, atîta timp cît te străduieşti să le scoţi din zona unui limbaj tehnic şi să faci perceptibilă căldura vieţii care le însoţeşte. Totul a început într-o veche vatră de olari, la Piscu, în judeţul Ilfov. Aici m-am stabilit cu familia mea în anul 2006. Am găsit copiii satului, care nu ştiau nimic despre istoria lor culturală locală. Cinci ani de-a rîndul am organizat pentru ei şcoli de vară şi tabere de explorare a patrimoniului cultural al altor sate, pentru a-i face conştienţi de valorile locului lor natal. Aşa am început să povestesc copiilor despre patrimoniu. Într-o casă veche de paiantă le ţineam mici seminarii de istoria artei, pe înţelesul lor, cu proiecţie de imagini. Din aceste lecţii s-a născut întîi
şi, odată cu ea, conştiinţa că istoria artei trebuie repovestită pentru copii. Au urmat apoi două manuale despre patrimoniul cultural local, judeţele Ilfov şi Braşov. Gîndirea a fost simplă, nimic nou în fapt, dar, din păcate, un demers în mare parte uitat. În avalanşa de informaţii acumulate de-a valma, copiilor le lipseşte tocmai capitolul atît de important de familiarizare serioasă cu valorile spaţiului cultural natal. Ştiu prea puţin despre ce se întîmplă în alte ţări europene, dar în România aşa este. Un paradox: copiii acestei generaţii ştiu multe despre planete îndepărtate şi animale bizare din junglă şi puţin, adesea nimic, despre bogăţia spirituală de lîngă ei. De aceea, cărţile noastre sînt realizate într-un concept zonal, pe judeţe. Sînt gîndite pentru a fi parcurse de-a lungul unui an şcolar, în cadrul orei de disciplină opţională. Sînt împărţite în patru tipuri de lecţii: noţiuni generale despre patrimoniul cultural, monumente istorice, sărbători, meşteşuguri. Desigur, este un material interdisciplinar în care se împletesc istoria, religia, etnografia, literatura, artele plastice. Informaţia este însoţită de multă imagine fotografică şi desene de copii. Grafica este dinamică, potrivită şcolarilor. Primii mei cititori sînt chiar propriii copii. Ei mă ajută să îmbunătăţesc materialul astfel încît să fie cît mai pe înţeles. Ei desenează şi creează rebusuri. Sîntem o echipă.
Dincolo de aceste manuale, ce învaţă copiii în şcoală despre conservarea şi valorificarea patrimoniului local şi naţional?
Prin materiile impuse în curricula naţională, din păcate, aproape nimic. Vag, tangenţial, ocazional, acolo unde profesorii sînt ei înşişi pasionaţi de subiect. Dar mulţi, vai, nu sînt! Pe alocuri, prin ONG-uri care activează în această zonă de interes, copiii mai au acces la astfel de informaţii, adesea într-un cadru extraşcolar. Am avut în anul 2014 o experienţă foarte relevantă. Am organizat o „Zi a patrimoniului cultural“ în cinci licee ale Capitalei. Au fost instituţii de toate rangurile. Peste tot am găsit tineri şi profesori interesaţi. Peste tot am găsit mirarea în faţa acestei lacune, inacceptabilă din punctul meu de vedere. O moştenim din perioada comunistă. Dascălii înşişi se tem de acest subiect pentru că spun că nu îl stăpînesc. Ca un pandant, vă povestesc o altă experienţă pe care am avut-o în Italia, în cadrul unei expoziţii de patrimoniu românesc. Am fost invitaţi să animăm cultural un spaţiu în beneficiul comunităţii româneşti dintr-un orăşel italian, Pescara. Cum se gîndeau ei că pot cîştiga simpatia comunităţii locale care îi găzduia? Arătîndu-le ceva din cultura lor de acasă. Atunci am cunoscut copii italieni care învăţau despre patrimoniu din primul an de şcoală. Au rezonat spontan la frumuseţea unor exponate etnografice româneşti, ceea ce arăta, da, că simţul lor estetic fusese educat de timpuriu. Dacă dorim o generaţie sensibilă la frumuseţea culturii şi a patrimoniului, trebuie să o creştem în acest spirit.
Care e metoda ideală de predare a lecţiilor despre patrimoniu?
N-aş putea spune că am ajuns la o metodă pe care să o consider ideală. Ceea ce ştiu însă sigur este că metoda clasică, cea în care aşteptăm de la copii să acumuleze o cantitate mare de informaţie adesea lipsită de conexiuni pentru ei, nu aduce nimic bun. Cărţile mele nu sînt gîndite pentru a fi învăţate pe dinafară şi nici neapărat parcurse exhaustiv pe durata unui an şcolar. Sînt mai degrabă îndrumare pentru a descoperi frumuseţea patrimoniului. Sînt exerciţii de a observa, de a înţelege un fenomen cultural, de a iscodi o imagine sau un context antropologic. Cînd ţin o lecţie despre patrimoniul cultural o fac prin întrebări, prin observarea unor obiecte sau monumente. Răspunsurile se configurează din aproape în aproape, cu ajutorul copiilor. Încerc să desluşesc pentru ei mesajul formelor şi al culorilor, cu cuvinte simple şi cu analogii cunoscute lor. Fixăm cunoştinţele prin schiţe de obiect sau de monument, prin jocuri de cuvinte, prin mici experimente meşteşugăreşti.
În ce măsură sînt conştienţi tinerii de necesitatea conservării şi îngrijirii clădirilor şi a monumentelor de patrimoniu?
Din păcate în mică măsură. Pentru că şcoala nu le dă prea mult în această direcţie, pentru că valul este atras mai degrabă de nou, atitudinea tinerilor depinde direct de ceea ce au primit în familie. Şi aici ajungem la lacunele generaţiei mature. Totuşi, să ştiţi, generaţia părinţilor şi a profesorilor de azi este încă foarte sensibilă la frumos. Sînt între ei mulţi care au gustat încă în copilărie frumuseţea simplă a traiului la ţară. Mulţi suspină după castronul de lut, războiul de ţesut, soba bunicii, ziua de sărbătoare şi identifică deîndată în zona etnografică ceva drag care le deschide sufletul. De aici se poate extrapola către monumentul istoric. Românii au încă sensibilitate şi spirit justiţiar atunci cînd simt că au de apărat ceva valoros. Dar aceste sentimente stau parcă ascunse sub un strat gros de praf. Dacă s-ar conştientiza faptul că toate acestea ţin pînă la urmă de un spirit civic sănătos, de ataşamentul cetăţeanului faţă de bogăţia spirituală a ţării sale, de un respect de sine profund subminat în prezent de abundenţa falselor valori, poate că mai marii educaţiei româneşti ar aduce în programe şi acest subiect: patrimoniul cultural naţional.
Cum a fost primit acest manual de către copii?
Copiii care se întîlnesc cu aceste cărţi sînt de obicei încîntaţi. „Dacă am avea şi noi aşa manuale... ”, spunea unul dintre ei. Pentru mine reacţia este încurajatoare. Bine primite sînt cărţile noastre mai ales în familiile preocupate de transmiterea către copii a acestui bagaj spiritual, care găsesc greu informaţii puse cap la cap, ilustrate şi explicate pe înţeles. La lansarea cărţii noastre despre judeţul Braşov, un istoric local spunea că astfel de manuale ar trebui să existe în orice casă în care cresc copii. Pînă atunci, ne străduim cu paşi mici să dovedim în fiecare an că se pot scrie cărţi şcolare prietenoase despre patrimoniul cultural. Poate în viitor va apărea şi în sistem omul providenţial care să deschidă uşa acestei iniţiative.
Adriana Scripcariu este istoric de artă. Autoare a mai multor manuale şi suporturi de curs despre patrimoniul cultural local şi naţional (http://patrimoniupentrucopii.piscu.ro/)
a consemnat Matei MARTIN
