Tema săptămînii

Cel care vrea să cunoască mai bine relaţiile dintre religie şi politică, dintre Biserică (în special cea Ortodoxă) şi stat în perioada comunistă se confruntă cu o problemă majoră: o poate face nu atît cu ajutorul documentelor interne ale Bisericii/Bisericilor, ci într-un mod mediat, prin apelul la alte surse istorice.

Puterea politică şi puterea religioasă se află, în acest lung parcurs istoric, în relaţii permanent schimbătoare. Secolul fanariot îi oferă Bisericii şansa de a deveni puterea principală într-o vreme de instabilitate politică destul de accentuată.

Confuzia între psihiatru, psiholog şi psihoterapeut este încă des întîlnită în România. De cele mai multe ori, psihoterapia este mult mai indicată decît medicaţia, însă nu mulţi şi-o permit. Sau merg la o şedinţă, două, trei, nu li se întîmplă nici un „miracol“ (nici n-ar avea cum) şi apoi renunţă.

Dacă vorbeşti despre psihoterapie, categoric vorbeşti despre psihic şi despre tensiuni intrapsihice, conflicte şi forţe „invizibile“ care ne controlează o bună parte din gesturi şi din acţiuni, într-un cuvînt despre Inconştient. Iar dacă vorbeşti despre Inconştient, categoric trebuie să începi cu Franz Anton Mesmer.

Dacă, odată cu Biblia, nu se mai poate vorbi despre minciună fără a avea în minte spectrul păcatului, cel tîrziu în lumina secolului al XX-lea – dacă nu chiar pornind de la „ispitirea“ lui Neoptolem din Filoctet-ul lui Sofocle – nu mai poţi aborda tema minciunii fără să te gîndeşti la revoluţii, războaie, propagandă şi sisteme totalitare.

În China veche exista testul orezului: în timpul interogatoriului trebuia ca împricinaţii să mestece orez uscat. La finalul procedurii, orezul era scuipat, iar gurile erau cercetate cu mare atenţie: dacă mai rămîneau boabe de orez însemna că persoana este mincinoasă.

Minciuni conjugale, minciuni parentale, minciuni stradale, minciuni familiale; minţim la serviciu, minţim în vacanţă, minţim la birou, minţim acasă, minţim la telefon, minţim în scrisori, minţim tăcînd, minţim vorbind, minţim în felurite moduri şi de nenumărate ori.

Cum gestionăm în ficţiune un caz real? De la ce pornim şi unde ajungem? Acestea sînt doar cîteva dintre întrebările la care căutăm răspunsuri în acest Dosar. O să citiţi mărturiile unor regizori, dramaturgi, jurnalişti, scriitori, care îşi documentează temeinic lumea pe care o vor ficţionaliza apoi.

Cunoaşteţi cumva acel sentiment pe care îl trezeşte uneori o furtună privită din casă? Cînd vîntul pare că e mai violent, copacii se înclină mai ameninţător, iar ploaia e „mai“ torenţială? Şi totuşi, cînd ieşiţi din adăpost, în mijlocul „calamităţii“, vă daţi seama că lucrurile nu sînt chiar atît de înfricoşătoare.

Ce documentăm nu e doar ce s-a întîmplat. E şi ce-ar fi putut să se întîmple. Sau ce n-avea cum să aibă loc. E posibilitate, previzibilitate, prezent palpabil şi postcotidian. E împlinirea şi eşecul unor vise. E reconstrucţia unor poveşti personale şi comunitare conflictuale, complementare, convergente, adevărate şi ficţionale.

Desenatorii de presă păstrează ceva din ingenuitatea lui „Desenează-mi o oaie“, chiar şi-atunci cînd caricaturile lor sînt mai verzi chiar decît verdele de Paris. În fond, caricaturiştii sînt ca puştiul care stă în mijlocul mulţimii, la paradă, şi strigă că împăratul e gol.

„Românii s-au salvat prin umor“ este una dintre cele mai greşite păreri despre Umor. Şi Socrate s-a salvat prin ironie, conform lui Kierkegaard. Şi lumea lui Rabelais, conform lui Bahtin, s-a salvat prin umor. Şi, oricare ar fi fost consecinţele, unii s-au salvat, româneşte, „prin umor“.

Oamenii sînt animale foarte uşor de ofensat. Ca răspuns la o privire piezişă, un cuvînt scăpat în trecere sau la forme complexe de umor, omul poate începe o întreagă mişcare de rezistenţă şi contraatac. Ofensa e marca fiinţelor culturale şi poate avea nebănuite motive.

Întrebat de ce rîsul ne provoacă atîta plăcere, Gurdjieff a răspuns că efectul se datorează degajării spontane a unui excedent energetic. Rămas neutilizat, acesta s-ar transforma în energie negativă, intoxicîndu-ne. Respectiva „otravă“ tinde în mod inevitabil să rezide în noi, iar rîsul este singurul antidot.

Cozile interminabile din faţa ambasadelor României reprezintă, cred, momentul de vîrf al unui an electoral tensionat şi emoţional. Mii de români n-au putut să-şi exercite un drept fundamental din cauza unor reorganizări ale votului din diaspora adoptate neglijent sau ticălos.

Cinci ani am trăit în Germania şi tot nu ştiu să răspund la această întrebare. Probabil că asta se datorează excelentei arte a disimulării germane atunci cînd vine vorba de corectitudine politică. Ne referim la ţara în care „cetăţeanca“ există în vocabular doar pentru a fi egală cu „cetăţeanul“ la nivel formal...

Diaspora românească din Franţa este un obiect ciudat. Un OZN. Absentă prin dispersie ani în şir, strălucind prin fragmentare şi înstrăinare, prin jemenfichism, mai ales după Revoluţia din 1989, diaspora română din Franţa este totuşi capabilă să surprindă plăcut şi definitiv, atunci cînd se exprimă pe o singură voce.