Plecare de la zero

Oraşele mele din ţară, trăite, toate, din plin, pînă la 27 de ani: Craiova, Balş, Roiorii de Vede, Slatina, Rîmnicu Vîlcea, Galaţi şi Braşov. Oraşul meu din ţara a doua, de la plecarea din România şi pînă acum: Lausanne. 

„Înstrăinarea“ pe care am simţit-o de fiecare dată cînd a trebuit să-mi schimb reşedinţa în România, urmîndu-mi părinţii, plecînd la liceu, la armată şi la facultate, mi-a folosit nemăsurat în „amortizarea“ şocului pe care l-am avut pe întîi august 1990, cînd am pus pentru prima dată piciorul pe solul elveţian, la aeroportul din Zürich; la noi, la români, mă obişnuisem cu starea de „a pleca de acasă“, cu sensul vorbelor „să pleci printre străini“, învăţasem să o iau de la capăt cu clădirea unei noi „reţele sociale“ de prieteni şi cunoştinţe, ştiam că tot timpul trebuie să ne acomodăm „noului“, „necunoscutului“, ritualurilor banale sau sacre ale „vecinilor“ de aproape sau de departe. În timpul dictaturii, împotriva uniformizării criminale a vieţii de zi cu zi, de către partidul unic ce deţinea toată puterea şi făcea ce dorea cu locuitorii ţării, oamenii păstraseră, deţineau acest element esenţial al unui „grup social“: plecarea de la zero. 

Cînd plecam undeva, pentru mai multe trimestre sau mai mulţi ani, „o luam de la zero“, cu oamenii şi cu locurile, cu comportamentele semenilor şi cu topografia străzilor; de la bunică-mea am învăţat: „Cîte bordeie, atîtea obiceie“. 

În primele minute trăite în Elveţia am avut impresia că mă găsesc într-un studio cinematografic, clădirile şi străzile şi maşinile de pe stradă şi oamenii mi se păreau decor şi actori ai unui film… 

Am luat-o, încă o dată, de la zero, şi acum pot să surîd: Elveţia este o ţară a paradoxurilor (fiecare ţară are paradoxurile ei, România noastră le are pe ale sale!) şi, gîndindu-mă la mine, realizez că am devenit şi eu, în „ţara cantoanelor“ un paradox româno-elveţian, sînt imigrant, tatăl unei fete de şaisprezece ani, şofer de autobuz, poet, prozator, ziarist… şi altele. 

M-am adaptat şi mă adaptez în permanenţă „celorlalţi“, trăiesc de aproape un sfert de secol într-o ţară neutră, în care armata este obligatorie pentru bărbaţi; Elveţia este producătoare de armament de înaltă calitate şi exportă o bună parte a acestui armament, Elveţia este o ţară mică, însă foarte complexă, Elveţia este o confederaţie formată din 26 de state ce se numesc cantoane, aici sînt patru limbi naţionale şi două religii dominante, catolicii şi protestanţii. 

La mine, la autobuze, la întreprinderea de transport public din Lausanne, sînt numai patruzeci de naţionalităţi printre cei aproape 1200 de angajaţi. 

La elveţieni sînt numai doi poliţişti pentru o mie de locuitori, aici te poate pîrî oricine la poliţie pentru că n-ai parcat cum trebuie maşina, aici libertatea de expresie este sacră, eu am făcut ziarul

şi n-am avut nevoie de nici o autorizaţie pentru aceasta, de nici o aprobare de la autorităţi. 

Sînt unul dintre cele cîteva mii de români ce trăiesc în Elveţia şi mă minunez în fiecare zi cînd aflu diversitatea românilor pe sol elveţian: profesori, doctori, ingineri, manageri, cerşetori, ziarişti, prostituate, muncitori, hoţi, artişti de înaltă valoare, tîlhari, şoferi etc.

O treime din cetăţenii cu paşaport elveţian provin din imigranţi, Elveţia „suportă“ într-un mod deosebit afluxul de străini, francul elveţian o duce bine, economia de aici are un şomaj foarte, foarte mic.

Elveţia se află pe unul dintre primele locuri din lume în privinţa sinuciderilor, aici a devenit aproape banal să afli că cineva s-a aruncat în faţa trenului, s-a spînzurat sau s-a aruncat de pe un pod…

În Elveţia, există „democraţia directă“, oamenii votează, iar guvernul urmează rezultatul votului, aici funcţia de preşedinte este onorifică şi miniştrii nu au nevoie de gardă de corp. 

Am avut noroc, recunosc: am fost adoptat de către cei de aici şi, la rîndul meu, i-am adoptat, fiică-mea, Oana Emma, vorbeşte franceza, româna, germana, engleza, italiana, eu rămîn încet în urmă numai cu limba română şi limba franceză, o să trebuiască să o iau iarăşi „de la zero“, aş vrea să învăţ ebraica şi să pun pe picioare un studio cinematografic unde să fie puse pe peliculă cel puţin cîteva sute de bancuri cu Bulă. 

Culorile rîndunicii