Istorie. De cenzură şi umor

Românii nu s-au salvat prin umor

„Românii s-au salvat prin umor“ este una dintre cele mai greşite păreri despre Umor. Şi Socrate s-a salvat prin ironie, conform lui Kierkegaard. Şi lumea lui Rabelais, conform lui Bahtin, s-a salvat prin umor. Şi, oricare ar fi fost consecinţele, unii s-au salvat, româneşte, „prin umor“, şi-n timpul Revoluţiei Franceze, şi-n timpul războaielor mondiale, şi-n timpul dictaturilor de tot felul. Umorul, de fapt, nu a salvat şi nu va salva pe nimeni. Da, are prieten doar hohotul – în rest, nimiceşte, scoate din sărite, pune etichete greşite, poate fi un mare „neînţeles“. Umorul este ca orice joc de societate: învingătorul ia totul sau moare. În umor, mare noroc, mediocrii sînt luaţi la mişto. Pe „mormîntul“ lor dansează, preţ de o clipă, „geniile“ care reuşesc să-i „imortalizeze“ cu o vorbă de rîd prietenii. În aceste condiţii, un popor întreg n-are cum să rîdă, decît „ca prostul“, fiindcă un „spirit“ se gustă într-un cerc închis în care fiecare îşi cunoaşte bine tabieturile, vorbele, năravurile şi calităţile. 

Istorii politice

Istoric, nu pot să enumăr aici decît fapte ce-au rămas, în scris sau consemnate audio-video. Şi mai cu seamă într-un cerc, cum am spus, redus, de data asta al zonei presei care se joacă politic. Mica mea intervenţie de faţă este însă şi „un suvenir de amintire“ adus glumeţilor anonimi care-i făceau pe domnitorii fanarioţi să închidă cafenelele ca viespar de bîrfă, celor care ştiau că „s-au făcut de rizil“ prin tîrguri, sau prin sate (formulă descoperită de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu), umorului şi umoriştilor, amuzamentelor şi amuzanţilor din hanurile de altădată, de la Curtea domnească sau de la Palatul regal, cerşetorilor şi zapciilor care se rîd şi ei, „căpşunarilor“ cuceritori de Europa, dar şi celor care azi se amuză pe net. Umorul i-a atins, şi timpul nu-i va consemna pe toţi.

Primul Tablou: „Lebăda şi puii corbului“ şi „Chiriţele“

Literatura noastră pomeneşte de Istoria Ieroglifică drept pamflet. Aşa cum Ţiganiada este recunoscută ca poem care îţi provoacă rîsul homeric. În ambele cazuri, textele nu au fost citite la timpul lor, şi acum cu atît mai puţin, aşa că Dimitrie şi Ion Budai au rămas pînă astăzi hohotiţi doar de către esteţi şi rafinaţi, din ce în ce mai puţini. Care s-au luptat cu înţelegerea limbii şi a faptelor momentului. Operele nu au beneficiat de o reacţie imediată şi populară, iar cei vizaţi nu au ştiut că sînt luaţi „în tărbacă“. Nu aveau cum „să se îndrepte“ nici Brâncovenii, nici ţiganii. Seria de satire, pamflete ale unora ca Iordache Golescu (Obşteasca anaforă), I.H. Rădulescu, G. Alexandrescu erau curajoase prin faptul că autorii scriau de unii singuri demnitarilor vremii. Erau tot nemulţumiri personale, ca şi ale lui Cantemir, şi care nu aveau ecou decît în familie, eventual, din cauza reacţiilor domnitorilor care-i ameninţau cu exilul sau închisoarea. Era „atac la persoană“, iar Grigore Alexandrescu a cunoscut răcoarea penitenciarului pentru „Lebăda şi puii corbului“: „Pasărea cea albă-ndată / Către dînşii se arată, / Zice: «Puilor iubiţi!/ Soarta voastră e de milă: / Spuneţi cum pe voi în silă / Aici vulpea v-a adus?» / Corbuleţii în mirare / Răspund iute, rîzînd tare: / «Noi de voie ne-am supus. / Vulpe ce e, nu ştim spune, / Decît că năravuri bune…»“.

Epoca fabulei era şi a fiziologiilor lui Negruzzi, Kogălniceanu şi a comediilor Chiriţei lui Alecsandri. Cu Fiziologia, rîde „ciob de oală spartă“, „elitele“ rîdeau între ele. Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri gustaseră din deliciile franţuzeşti ceva mai devreme, aşa că le ardea acum de glume pe seama „întîrziaţilor“, cei care năvăliseră mai tîrziu la Paris ori Viena.

Vremea libertăţii, egalităţii, fraternităţii

1859 este anul Unirii. Cîştigătorii politici ai pariului erau Cuza şi liberalii săi. Scindarea, însă, a apărut destul de repede, iar roşii lui C.A. Rosetti vor iniţia ziare de umor. N.T. Orăşanu va fi eroul acestor vremuri. Ţinta lui Rosetti-Orăşanu era Puterea, nu Umorul. Legea cenzurii va fi ratificată de însuşi A.I. Cuza. N.T. Orăşanu va cunoaşte de cinci ori penitenciarul, pe perioade relativ scurte. Intra jurnalist şi ieşea erou, pentru atacurile virulente la adresa domnitorului şi a miniştrilor săi. Sigur, meritau să se rîdă de ei, putem spune. Dar contează nu cît umor ai, ci cît de tare „loveşti“. Or, aici putem apela la statistică, ea ne poate lumina privind rolul umorului, nu-i aşa, într-un stat cu prinţipuri. Astfel, ne raportăm la numărul de slujbe şi slujbuliţe la stat pe care le-au dobîndit în epocă N.T. Orăşanu, I.L. Caragiale, A. Bacalbaşa şi ceilalţi ziarişti de umor ai jumătăţii de secol XIX (statistica indică peste treizeci de foi umoristice). N.T. Orăşanu de două ori director la Monitorul Oficial, I.L. Caragiale, inspector şcolar, director al Teatrului Naţional, slujbaş la Regie, A. Bacalbaşa, chiar deputat. Certitudine: cînd ajungi domn cu slujbă, nu mai ai haz. Dar, mai mult, cînd se ştie că poţi fi corupt c-o slujbuliţă, umorul tău „agasează“, contemporanii văd că tu glumeşti şi nu prea. Eh. Eşti amuzant, dar poţi fi serios la slujbă? Aşa a păţit-o Ion Luca, şi-a făcut treaba bine la Teatrul Naţional, dar a avut imagine proastă. Să fii umorist e lucru mare, şi Caragiale a cîştigat pariul cu posteritatea, care uită şi iartă cum schimba nenea Iancu partidele şi ziarele. Însuşi Maiorescu şi Carp au fost, pare-se, influenţaţi de regină în numirea lui Caragiale la Teatrul Naţional.

De la Furnica la Revista lui Tănase

Oricît de des se instituie cenzura (Cuza, direct, dar nici Carol I n-a fost uşă de biserică, apoi, firesc, în timpul Primului Război şi, după aceea, în timpul lipsitei de umor dictaturi carliste sau antonesciene) şi gazetele se suspendă, multiplicarea formulelor de propagare a umorului face ca abia acum rîsul să fie public. Gazetele ca gazetele, unele se radicalizează şi cuprind pamfletele lui Arghezi, Vinea ori Cocea. Gazeta se suspendă, împricinaţii trec la răcoare. Dar e vremea radioului şi a teatrelor de revistă, şi acolo se rîde în hohote. Umorul „bate“ tot în ciocoi, în moravuri, care nu se schimbă, dar numai de eşti ăl mai tare, ca Arghezi, şi dai în „Baronul“ german, ori ca Tănase, şi dai în ăia care nu ştiu de glume, ca legionarii, „te umflă“ şi „te întăresc“. În rest, se hohoteşte în libertate în grădini publice şi la Şosea, de la Bucureşti la Alba Iulia şi de la Iaşi la Timişoara. Cu cît e mai mare România, cu atît motivele de satiră politică sînt mai multe, şi cu atît mai multe sînt „spiritele“ şi cei ca Tănase şi Arghezi. Politicienii, cu retorica şi cu cenzura lor, devin prea mici pentru un joc social la scară naţională. Nu rîde toată lumea ca la comandă şi pe acelaşi subiect, ci se înmulţesc doar grupurile cărora le arde de glumă.

Urzica şi Bulă

Prin „braţul înarmat“ al dictaturii comuniste, da, moravurile au cunoscut o atenuare. Revista Urzica a constrîns poate cîţiva frizeri, ospătari şi leneşi să fie mai discreţi în manevrele lor cu chiflele din nota de plată şi să fie cel puţin mai prezenţi, pentru a salva aparenţele, la lecţiile de ideologie. Umorul acesta popular, cu „abonament“, ascundea realitatea unei elite căreia i se luase dreptul la rîs public şi care suferea sau murea în închisori. „Omul vechi“ rîdea şi-n închisorile politice, pe cînd Urzica forma omul nou, sub atenta grijă a cenzurii. Răzbunarea intelectualilor în anii ’70-’80, anii unei relaxări ideologice, a venit odată cu Tanţa şi Costel, Nea Mărin şi Toma Caragiu. Cenzura „permitea“. Aşa cum tot autoritatea permite un Bulă unificator al grimaselor împotriva dictaturii. Şi, dacă sîntem cinstiţi pînă la capăt, alături de Bulă anonim, l-am avut şi pe Mihai Stănescu şi ale lui cărţi de caricatură, circulînd trase la xerox. Om fi supravieţuit şi prin umor, dar precum lumea lui Rabelais, ficţiunea lui Bahtin.  

Caţavencu al Revoluţiei şi generalizarea fun-ului

Istoria de faţă nu este decît a cîştigătorilor. În sens larg, a celor care au lăsat urme vizibile în memorie: personală sau colectivă. Textul de faţă, dat fiind proporţiile lui, nu poate fi decît o prezentare succintă a unor oameni cu umor şi a efectului umorului, schematic vorbind, într-o epocă bine precizată. Cert este că, în absenţa studiilor de sociologie sau psihologie româneşti în privinţa umorului, societatea crede în continuare că umorul schimbă omul. Umorul revistei Caţavencu de după Revoluţia de la 1989 nu a schimbat nimic din comportamentul unor Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Constantinescu, Băsescu, dar i-a făcut de rîs, că merită. Barbu şi Mardale le-au dat fiori, bulele i-au făcut „criminal“, „homosexual şi arogant“, „beţiv“, „omul bun de adus ţigări lui Coposu“, „beţiv, trădător, afemeiat“. Şi „cititorii noştri mai inteligenţi decît ai lor“ au arătat că doar în conspiraţie se alege ce-i adevărat de fals şi că schimbarea în societate n-o pot cere cu vehemenţă umorului. Internetul de după 2008 a făcut ca-n interbelic, a multiplicat „conspiraţiile“ umorului. Îi face populari pe tot mai mulţi, e fun şi amuzant, e bună dispoziţie. Umorul n-a fugit şi n-a dispărut. Umorul iese şi hohoteşte pe unde nu te aştepţi, uite cazul Izabelei din Constanţa! Şi mai este ceva. Nici în aceste lumi internautice, umorul nu are nici o vină că i se trage un glonţ în cap. Umorul, sanchi, nu este „un mare neînţeles“, dar nici nu schimbă lumea. Umorul este ca glonţul. Omoară sau nu. Doar că, acum cred că ştiţi, nimeni nu merită un glonţ.  

Eugen Istodor este doctorand SNSPA, cu o cercetare de sociologia umorului (studiu de caz – presa scrisă de umor, 1859-1900, 1982-2007), sub coordonarea profesorului Vintilă Mihăilescu.