Dincolo de hoţi şi cerşetori - românii din Spania

Cobor din metrou în Plaza Callao şi mă îndrept spre FNAC. Cunoscutul lanţ francez de librării deţine aici, în mijlocul Madridului, un edificiu de cinci etaje. În faţa librăriei, lumea se îmbulzeşte să asculte un cvartet care cîntă muzică barocă. La terminarea piesei, unii aplaudă frenetic, iar alţii o fac mai reţinut, dînd impresia că sînt cunoscători într-ale muzicii, dar în cele din urmă mulţi se apropie ca să arunce cîte o monedă în tocul de vioară căscat larg pe caldarîm, recompensînd astfel concertul improvizat. Merg mai departe pe Calle Preciados, una dintre cele mai scumpe străzi din lume; aici, în faţa altei librării, un alt grup de gură-cască se calcă în picioare pentru a asculta o pereche de ţambalagii şi un violonist care cîntă „Ciocîrlia“. Ajuns în Plaza Puerta de Sol, mă strecor cu greutate prin furnicarul de oameni care trag după ei sacoşe pline de cumpărături şi printre cerşetorii de care te loveşti la orice colţ de stradă şi care imediat îţi aduc aminte de casă. De aici mă îndrept spre Gran Via, pe Calle Montera, strada curvelor, unde o mulţime de fete fardate ostentativ, înfipte în pantaloni de piele şi cocoţate pe tocuri, stau zgribulite, rezemate de vitrine, aşteptînd să cadă cîte un client. 

Curve, cerşetori, artişti 

Într-o jumătate de oră am parcurs cea mai vizitată zonă turistică a Madridului, dar pe acest traseu mişună încontinuu zeci de mii de turişti veniţi din toate colţurile lumii, înarmaţi cu aparate foto cu care imortalizează ce are mai emblematic Madridul; iar din fotografiile pe care le duc acasă sau le publică pe reţelele de socializare nu lipsesc generoasele fete, cerşetorii, ţambalagiii sau cvartetul de muzică barocă, toţi „artişti“ veniţi din spaţiul mioritic. Le cer scuze celor din urmă pentru că i-am asociat cu cerşetorii şi curvele, dar ceea ce vreau să subliniez este faptul că, pictată în alb şi negru, cam asta este faţa cea mai vizibilă a românilor din Spania, la care se adaugă, bineînţeles, sutele de spălători de parbrize, înjuraţi prin intersecţii de către şoferi, sau hoţii de buzunare din metrouri, majoritatea minori, care uneori sînt arestaţi de 40 de ori pe zi, dînd de lucru poliţiei şi o pîine bună jurnalismului de senzaţie. 

Este oare reprezentativă această imagine pentru marea majoritate a românilor aflaţi în Spania? Nu, nicidecum, asta poate să o spună orice om de bun-simţ, spaniol sau român, dar am vrut să menţionez toate acestea din trei motive. 

În primul rînd, pentru că mi se pare onest să arăt care este jumătatea goală a paharului, în al doilea rînd pentru că aceste şabloane sînt folosite uneori cu frivolitate în comentarii gazetăreşti maliţioase sau xenofobe şi, în cele din urmă, fiindcă mulţi români de aici trec prin situaţii în care se ruşinează de această vitrină prost decorată. Această imagine, ca stereotipia unei tiparniţe, a dat multă bătaie de cap românilor aflaţi în Spania atunci cînd trebuiau să arate paşaportul şi să spună de unde vin, iar în cele din urmă a lăsat loc unei alte întrebări, la fel de fireşti: este această imagine o problemă de actualitate pentru românii care locuiesc aici? Unii spun că da, şi că le este ruşine de cei care cerşesc sau care fură, iar alţii pur şi simplu ignoră tema. Din nefericire, trebuie recunoscut faptul că procentul românilor aflaţi în închisorile spaniole dublează media locală. 

Ai carte, ai parte 

Pentru a arunca puţină lumină asupra chestiunii, ar trebui să plecăm de la o premisă foarte clară, care ar trebui să înlăture un alt clişeu: după cincisprezece ani de stat în Spania, românii de aici nu mai sînt ceea ce erau la început, adică nişte simpli culegători de căpşuni. Continuă să fie o comunitate tînără, care încă mai are probleme, dar fenomenul integrării evoluează într-un ritm impresionant. Este adevărat că mulţi dintre cei care au venit aici, să zicem după prima tinereţe, nu au obţinut cine ştie ce performanţe la nivel profesional, deşi sînt destui medici, muzicieni, profesori sau economişti care lucrează în meseriile pentru care s-au pregătit; dar această generaţie a reuşit să-şi împingă copiii în societate cu ambiţie şi coerenţă, după cunoscutul îndemn patern pe care l-am ascultat de atîtea ori în copilăria noastră: „Ai carte, ai parte“. Mulţi dintre bărbaţii de aici şi-au rupt spatele muncind în construcţii, iar multe femei şi-au distrus mîinile făcînd curăţenie prin case, dar au evitat cu toată puterea ca fiii lor să împărtăşească aceeaşi soartă. 

În momentul de faţă, peste 2500 de tineri români sînt înscrişi în învăţămîntul universitar spaniol, ceea ce nu este foarte aproape de media locală, dar este o cifră impresionantă dacă ţinem cont de faptul că pînă acum cîţiva ani se numărau doar cu zecile. Şi, în plus, nu trebuie uitat faptul că a doua generaţie a românilor stabiliţi în Spania încă nu şi-a făcut loc în societate, aflîndu-se încă la vîrsta copilăriei, dar este foarte probabil că va irupe cu forţă. 

Şi, dacă tot vorbim de clişee, aş vrea să menţionez unul de care îmi amintesc cu plăcere şi pe care de multe ori spaniolii îl evocă cu onestitate: voi, românii, aveţi un talent impresionant la limbile străine şi la ştiinţele exacte. Acest comentariu, pe care l-am auzit de multe ori, este confirmat de un fenomen la fel de măgulitor: majoritatea copiilor care au început şcoala în România şi ulterior au continuat în Spania au înaintat un an sau doi faţă de colegii lor de generaţie spanioli. 

Vorbiţi romañol? 

Conform cifrelor oficiale, comunitatea de români din Spania are aproape 900.000 de membri, răspîndiţi în toate colţurile Peninsulei Iberice. Dar, în acelaşi timp, o mare parte a acestora sînt concentraţi în cîteva centre urbane precum Castellon de la Plana, Coslada sau Alcala de Henares, localităţi unde pe stradă auzi vorbindu-se mai mult limba lui Eminescu decît pe cea a lui Cervantes. De fapt, ca să fim sinceri, nu mai este chiar limba lui Eminescu, este un dialect pe care românii l-au botezat, cu ironie, „romañol“, fiindcă limba vorbită de ei este împănată din plin cu cuvinte spaniole supuse unui inedit proces de românizare.

Românii se adaptează şi se integrează cu uşurinţă, aş spune chiar cu plăcere, au loc o sumedenie de căsătorii mixte, iar spaniolii încep deja să ne cunoască istoria, sarmalele, filmele, literatura sau muzica şi pun România pe harta turistică pentru a cunoaşte rudele sau locul de baştină al prietenilor, locuri de care, trebuie amintit, li se vorbeşte cu pasiune, cu pasiunea dorului de casă. În ciuda faptului că uneori sînt confundaţi cu cerşetorii sau cu infractorii, românii continuă să fie mîndri de sorgintea şi de identitatea lor. 

Aş încheia prin a aminti ceea ce mi-a spus o prietenă atunci cînd am pus pentru prima dată piciorul în Madrid: după cîteva luni de stat aici, ai să-ţi dai seama că nu vei mai fi român, dar nici spaniol, fiindcă niciodată nu o să ai în Spania ce ai lăsat în România şi nici în România nu vei putea duce ce ai găsit în Spania. 

Mugur Chiujdea este jurnalist. Corespondent RFI România la Madrid. 

Foto: L. Muntean