„Minciuna şi credulitatea“ – scria Valéry în

– „se împerechează şi zămislesc opinia.“ Nu mi-a căzut în mînă, pînă astăzi, un tratat sau un manual cu tehnici de manipulare (după cîte ştiu, o specialitate românească din vremea „Pactului de la Varşovia“). Dar nu cred că ar putea lipsi de acolo acele iniţiative stilistice care izbutesc să facă plauzibile faptele în literatură:

şi

E drept că literatura, amatoare, cum e, de semitonuri, penumbre şi tenebre promiţătoare, e un teren privilegiat al iluzionărilor. 

Adevărul, ca şi lumina, orbeşte. Minciuna, din contra, este, cum scria Camus în

„un frumos crepuscul care pune fiecare obiect în valoare“. Într-un anume fel, cititorul e pregătit şi predispus să fie îmbrobodit. Ca un nobil generos din epoca Regenţei, el are un soi de respect faţă de faptul de a fi înşelat cu stil, căci simte că i se face un compliment, că i se recunoaşte curtoazia, capacitatea de înţelegere, maleabilitatea, îngăduinţa aristocratică, gentileţea, cutezanţa.

Aşadar, mai întîi, cîteva adnotări despre ceea ce numesc, fără gentileţe,

Cînd e vorba de consecvenţa întru minciună şi de tolerarea ei, contează, enorm, micul istoric al persoanei „făptuitorului“, reputaţia, informaţiile despre el şi realizările lui. Şi, mai cu seamă, contextul însuşi al receptării, învăpăiat de zvonuri şi de luminile faimei. El este, cum spuneam, mai totdeauna permisiv în cazul special al literaturii, unde totul pare posibil şi consecvenţa întru minciună are toate şansele să nu fie simţită ca necuviinţă sau depravare.

Cînd lipseşte

-ul literaturii se poate întîmpla ce i s-a întîmplat şcolarului Negrici. M-am lăudat profesoarei de geografie (care preda şi cîteva noţiuni elementare de geologie) că am, în colecţia mea, roca de granit de care avea nevoie ca material didactic. Mi-a îngăduit să mă reped pînă acasă. Aici, ia granitul de unde nu-i. Aveam, într-adevăr, o colecţie de roci – cadoul unui inginer geolog cu care se împrietenise tata, în timp ce construia ceva pe Valea Lotrului. Însă acolo erau roci arătoase, geme, pietre semipreţioase, numuliţi, malahit, tufuri vulcanice, piese spectaculoase, nu şi amărîtul de granit. În loc să mă întorc şi să-mi cer scuze (şi cît de uşor ar fi fost primite copilului de atunci!), presat de timp şi disperat, am scos o aşchie vineţie de piatră din pavajul curţii şi am dus-o la clasă, ţinînd-o sus şi tare că e granit. Profesoara a privit nedumerită piatra şi a pus-o pe catedră, spălată, cum era, de mine, la robinet, de praf. N-a comentat, a continuat lecţia, trecînd la altă temă. Am hotărît că nu am greşit prea mult: fie că am nimerit un fragment dintr-o piatră cubică de granit, fie că profesoara nu se pricepea şi m-a crezut. Nu mi-a trecut prin cap că profesoara, ca să-l scutească de ruşine pe premiantul clasei, a schimbat – cum s-ar zice – vorba. 

Păţania e psihanalizabilă. S-a văzut, de pe atunci, că elevul acela nu era capabil să-şi asume o situaţie umilitoare ori un eşec şi că, din această pricină, nu va pregeta să-şi protejeze ego-ul, să mistifice şi să se mistifice. Era, poate, primul semn vizibil de înmugurire a vanităţii, vanitate care, spre deosebire de orgoliu, conţine speranţa secretă de a te putea lăsa, în timp, convins tu însuţi de tine (mecanism psihologic analizat de Schopenhauer). 

Consecvenţa neruşinată întru minciună este, prin amploare şi tradiţie, o specialitate a diplomaţiei ruse, care pare să respecte, întocmai, un reţetar îmbogăţit şi nuanţat de-a lungul minunatului nostru secol XX: pregătirea, răbdătoare, a unui context liniştitor (de pildă, un deceniu de democratizare aparentă a instituţiilor şi mimarea unei participări oneste la viaţa Europei); plantarea, la momentul oportun, a unei informaţii, chiar dezavantajoase, dar credibile, a unui detaliu realistic – verificabil – întrucît, după Merimée, „orice minciună groasă are nevoie de un detaliu bine plasat ca să-i mijlocească trecerea“. De detalii precise, ivite oportun, are nevoie şi literatura, dar ea e cu mult mai îngăduitoare decît ar putea fi vreodată comunitatea democratică europeană. 

Minciuna poartă, în spaţiul vizibil al literaturii, denominări gingaş măgulitoare: nu falsificare, ci plăsmuire, nici măcar născocire, ci invenţie şi ficţiune. De astfel de noţiuni s-au servit şi interpreţii prozei lui Márquez, deşi n-am nici o îndoială că au fost, ca şi mine, şocaţi la prima întîlnire cu scrisul lui. Reproduc aici pagina de jurnal în care relatez primul meu contact cu singurătatea veacului lui Márquez:

Mi-am luat cu mine Márquez. Urmăresc, cu uimire în creştere, cum nesocoteşte, fără a ne pune în alertă, fruntariile verosimilului şi cît de puţin se sinchiseşte de acestea cînd împinge peripeţia, fabulaţia dincolo de locul unde noi ne-am fi oprit speriaţi. 

Curajul de a completa, cu detalii realistice, o intuiţie metaforică, trăită, ca realitate, prin consemnarea – ca palpabile – a consecinţelor vieţuirii în interiorul metaforei (sau al hiperbolei). Care sînt acoperirile? Ironia? Sugestia ironică a prezenţei unei uriaşe scamatorii, a unui magnific spectacol de iluzionism executat în faţa unui cititor care e invitat să nu se mai sinchisească, să realizeze miracolul artei şi să nu se mai îndoiască de puterile ei vrăjitoreşti? 

– Lecţia lui Márquez:

1) Trebuie găsite panta cărţii şi sentimentul ei final: aici (ca şi în Ghepardul) nostalgia indusă de o lume care piere. 

2) Personajele să fie în aşa fel întocmite încît să-ţi ofere pricini de nostalgie:

- să fie cît de cît pitoreşti (pitorescul sexual nu trebuie evitat);

- trăsăturile lor obişnuite, acţiunile lor foarte comune se cuvin exagerate. Îngroşarea trăsăturilor nu produce nici un dezastru; inconsecvenţa e singurul pericol. Cine e curvar, să fie curvar într-un fel nemaipomenit; cine e războinic, să fie pînă la capăt, zeci de ani la rînd sub semnul lui Marte. Evidenţierea

unor asemenea extraordinare trăsături e obligatorie. Dacă totul e relevat prin consecinţe, nimic nu pare imposibil. Senzaţia de neverosimil se iveşte în romane din pricină că autorii uită sau evită să prelungească linia forte a faptelor în consecinţele lor. 

3) Nu trebuie căutate evenimente senzaţionale, care să favorizeze epicitatea. Obţii acelaşi lucru exagerînd întîmplări cu nimic deosebite şi urmărind consecinţele adoptării unei stări de receptivitate hiperbolică. Nu e nevoie de o inventivitate ieşită din comun pentru a crea suspans şi interes narativ, ci de răbdarea de a urmări consecinţele unor atari trăsături (de caracter) şi a unor împrejurări exagerate.

După ce i-a citit memoriile

Ştefan Agopian mi-a dat, înciudat şi furios, un telefon, arătîndu-se surprins şi decepţionat de faptul că Márquez s-a folosit de realitatea geografică şi socială şi n-a inventat, în linii mari, mai nimic: neamul Buendía, cu încrengăturile şi personajele lui, a existat şi, aşijderea, ţinutul Macondo, cu împrejurimile şi întîmplările lui cu tot. Am convenit că nu a creat un univers cu totul nou, dar a descoperit că nu e nevoie decît să exagerezi cu perseverenţă trăsăturile lumii tale pentru ca să constaţi că s-a născut una nouă, pe care cititorul o acceptă şi în care se simte bine. Márquez ne-a arătat cum se poate institui o raţionalitate a iraţionalului. 

Confundată cu uitarea sau cu lacuna involuntară,

trece drept o minciună inofensivă. E prezentă în discursul politic, în comunicatele de presă, în depoziţiile deputaţilor DNA-bili. Dar jurnalele sau cărţile de memorii, ca expresie, adesea, a imposturii cu ştaif, a orgoliilor refulate, dezvoltă o veritabilă ştiinţă a omisiunii. Din silă, nu voi evoca aici cărţile, editate după Revoluţie, ale unor „activişti cu munci de răspundere“, unde e omniprezentă omisiunea şi, unde, pentru cei ce le-au fost contemporani, e evidentă reaua-credinţă. Jurnalul sau, mă rog, însemnările zilnice redactate în comunism practică şi ele omisiunea, dar, cel mai adesea, din motive de vigilenţă. Jurnalele – cum ştim – puteau fi citite şi fotocopiate „în absenţa stăpînului“ sau recuperate, ca probe, la o eventuală descindere. Am descoperit, recitind, pentru tipărire, însemnările mele de-a lungul a trei decenii, că au destule astfel de omisiuni. M-am simţit obligat să le completez şi să practic specia jurnalului revizitat. Cele mai multe lacune sînt rodul fricii. Există însă una care se datorează unui amestec stingheritor de ruşine şi de groază. Reproduc aici completarea, deşi ştiu că, fiind vorba de vînătoare, nimeni n-o să creadă povestea. 

Un fulger negru a ţîşnit din tufişul din faţa mea. Nu ştiu cînd am epolat şi cum am tras în mistreţul care se năpustea spre pădurea din spatele nostru. L-am văzut, ditamai fiara, dîndu-se peste cap ca un iepure. Tata, în spate, încîntat. Ţine morţiş să mai vină cu mine, cît mai poate, la vînătoare. 

– Simptomatic pentru statutul ipocrit al unui jurnal:

În însemnarea din ianuarie 1978 nu am notat decît partea glorioasă a întîmplării din pădurea Radovanu, nu şi ce a urmat. Şi ceea ce a urmat a fost umilitor şi bulversant. Pentru că nu voiam să retrăiesc momentul, m-am abţinut să-l pun pe hîrtie. La vîrsta de acum, îmi pot permite să-mi exhib slăbiciunile şi chiar să fac, din această formă de alint, un joc intelectual profitabil (am un maestru în Livius). 

Aşadar, iată urmarea. Tragerea la sorţi a locului mă plasase chiar pe fundul unei văi şi linia de trăgători ţinea drumul care urca spre dreapta mea într-un unghi de 45 de grade, pe o pantă despădurită. Sus de tot se zărea coroana unui stejar. Distanţa pînă la tufişurile din marginea pădurii, adică intervalul unde mi-era îngăduit să trag, era de 20-25 de metri. Cum rareori se întîmplă cu această specie de vînat extrem de rezistentă, mistreţul se rostogolise, lovit mortal, pînă în pădure. Nu am ajuns bine lîngă el, curios să-i văd trofeul de „solitar“, cînd am auzit pe cineva, departe, strigînd furios: „Ce faci, bă, mă împuşti?“

Am băgat de seamă că nu era o glumă nesărată, vînătorească, abia cînd l-am zărit sus pe pantă, la 80 de metri de mine în dreapta, pe vecinul de stand, agitîndu-se în jurul stejarului de care stătuse lipit, în ţiitoare. Am ajuns, nu ştiu cum şi cînd, gîfîind, la el. Nervos, mi-a arătat, înfipt în scoarţa stejarului, la două palme de creştetul capului, plumbul turtit al brenekeului plecat din puşca mea. Mintea mea, înceţoşată brusc, nu putea pricepe. Totul era de neînţeles şi mi s-au muiat picioarele. Trăsesem după ce mistreţul depăşise cu mult linia, adică regulamentar. Pe urmă, proiectilul nu avea cum să ajungă acolo sus decît urmînd o traiectorie aproape imposibilă. 

Întors, în fugă, la mistreţul la care ajunseseră deja cîţiva bătăiaşi grăbiţi să-i decupeze fuduliile, am început să-l studiez împreună cu pădurarul care-i conducea. Îl mai ştiam: bărbat prezentabil, între două vîrste, care, avînd o autoritate naturală, organiza vînătorile „oficiale“ cu tovii de la judeţ. Pădurarul a simţit tulburarea mea. L-am văzut, sau mi s-a părut că-l văd, aplecîndu-se peste mistreţul uriaş, uitîndu-se cu luare-aminte şi pipăindu-l în zona greabănului, apoi spre grumaz. „Nu găsesc decît o singură explicaţie“, a zis, ţinîndu-şi degetele pline de sînge în dreptul gîtului. „Brenekeul cred că a ricoşat dintr-unul din oasele grumazului. Dar e de mirare că a luat-o şi puţin înapoi şi în sus. Ce chestie, domnule!“ 

Şi cu asta s-a întors şi le-a spus ceva bătăiaşilor curioşi, adică oamenii lui, ţăranilor din satele din jur, cărora le dădea voie să ia lemne de iarnă din pădure. 

Vînătorul de sus, care ajunsese lîngă noi, m-a bătut, conciliant şi generos, pe umăr. Părea să-i fi trecut enervarea. Vînase, cred, şi el un mistreţ: „Eh, asta-i vînătoarea, se mai întîmplă, tovarăşe. Exemplarul e frumos. Haideţi, că mai avem trei-patru bătăi“. 

Vînătoarea era abia la început şi eu nu ştiam cum să dispar. Voiam să plec acasă, dar nu mai ştiam cum să ajung la maşini, cu taică-meu după mine, cu cineva care nu mai vedea şi nici nu prea mai mergea bine. M-am lăsat aşezat în ţiitori, am părut că particip la eveniment şi, din cîte mi-a povestit tata, parcă tot vînatul acelei păduri fabuloase voia să treacă linia prin dreptul meu. Nu auzeam nici sunetele gonacilor, nici focurile de armă din vecini. Ridicam instinctiv puşca şi o lăsam, cu lehamite, la loc, spre disperarea lui taică-meu şi, pînă la urmă, şi a vecinilor de stand, care nu înţelegeau de ce las să scape vînatul.

Acasă, după cîteva zile, bietul meu părinte se tot căina. Nu-i părea rău de vulpea care s-a oprit, paralizată de frică, la zece metri de mine, nici de zecile de fazani care au defilat prin faţa mea, ci de o pisică sălbatică trecînd, în fugă, pe lîngă un copac, speriată de glasurile gonacilor. De ce n-oi fi tras, domnule?… Ăsta da trofeu. Eu nu-mi aminteam mai nimic din toate astea, de parcă aş fi privit tot timpul printr-un geam prăfuit. Mi s-a părut, doar o dată, că zăresc, foarte aproape, neverosimil de aproape de copacul pe care eram sprijinit, un iepure care, ţopăind fără teamă, la doi metri de cizmele mele, a trecut drumul în parcela de pădure din spate. 

A fost ultima mea vînătoare de mistreţi. Am primit-o cadou pe Ghinda, primul meu cîine de vînătoare, şi am fost cucerit de eleganţa vînătorii de prepeliţe, sitari şi potîrnichi. După o săptămînă de la întîmplare, am aflat că domnul din spatele stejarului era membru CC şi instructor cu misiuni speciale, trimis de Ceauşescu la Craiova să verifice acurateţea respectării indicaţiilor de partid. 

Eugen Negrici este scriitor şi critic literar.