Să-nu-uităm-să-rîdem-tovarăşi
În anii ’80, în România, singurele forme de critică socială consistentă şi constantă erau brigăzile de umor studenţeşti şi caricaturile. Umorul era acel instrument perfect cu ajutorul căruia putea fi arătată viaţa aşa cum era: strîmbă, ingrată, gri, duplicitară, mincinoasă. Cum se face că statul acela omnipotent lăsa nişte desene critice să treacă de cenzură, către public? Cum de ştiam cine sînt Matty, Pim, Ion Barbu, Popa’S, Andronic, A. Poch şi toţi ceilalţi?
Ce rost au desenele alea? Cum a început totul? Acestea sînt întrebările pe care le-am auzit cel mai des după apariţia cărţii Iepurele mizantrop – Breaking the News. De ce nu un text pe un blog, într-o revistă, pe site-ul unui ziar? Păi, am răspuns, pentru că un desen îţi dă posibilitatea să spui lucruri pe care cuvintele nu le pot spune. Pentru că o caricatură poate să fie mult mai incisivă, mai directă şi mai explicită decît un text, pentru că e participativă, pentru că îndeamnă privitorul să facă efortul de a înţelege contextul, de a-l interpreta, pentru că e memorabilă. Caricatura nu oferă explicaţii, nu povesteşte istorii, ci prezintă un moment şi aşteaptă de la cel care priveşte să gîndească desenul mai departe. Astea nu sînt ideile mele. Asta am învăţat eu de la artiştii care mi-au arătat viaţa aşa cum era în acei ani, în Urzica.
Ca să funcţioneze această interacţiune dintre ei, caricaturiştii, şi noi, clienţii lor, e nevoie de inteligenţă – inteligenţa desenatorului de a portretiza critic o realitate, inteligenţa publicului de a descifra desenul. Se pare că, în general, această inteligenţă depăşea capacitatea cenzurii de a pricepe ce-a vrut să spună artistul. Era un joc minunat, mai ales că, de multe ori, desenele lăsau loc de interpretări ample, variate. Îmi amintesc un desen dintr-un almanah Perpetuum Comic, de la mijlocul anilor ’80: un cui, privind melancolic ciocanul care se pregăteşte să-l lovească, se întreabă trist: „Cui prodest?“. Într-adevăr, cui îi folosea?
Dar, apropo de asta, cui îi foloseşte acum caricatura, acum, cînd putem spune ceea ce avem de spus, liberi, fără teamă? Ce rost au desenele din Charlie Hebdo? De ce au murit oameni care făceau caricaturi? Caricatura e blasfemiatoare prin natura ei neiertătoare. Caricatura este o formă satirică, iar satira nu o să fie niciodată iubită de obiectul ei. Cum să iubeşti oglinda care îţi accentuează pînă la monstruos defectele? Cum să îl admiri pe cel care îţi subliniază fără milă greşelile? Cum să te prefaci că nu există cel care îţi spune atît de clar că eşti prost? E imposibil. A fost imposibil pentru fundamentaliştii ucigaşi. E imposibil pentru toţi „-iştii“ lipsiţi de umor, indiferent de ideologia care poartă „-ismul“ în coadă, fie el islamism, ortodoxism, comunism sau naţionalism.
Rîsul e o exorcizare. Demonul de care se rîde îşi pierde puterea, se transformă în clovn. Caricatura are putere, chiar şi în lumea asta liberă, pentru că sîntem încă bîntuiţi de demoni. Săptămîna trecută, în revista The New Yorker a apărut un desen în care un copil chinuit de o erupţie cutanată de rujeolă îi spune doctorului: „Dacă uneşti punctele, apare textul Părinţii mei sînt nişte idioţi“. Desenul ilustra o situaţie care tinde să se generalizeze periculos: sînt din ce în ce mai mulţi părinţi care refuză vaccinarea preventivă a copiilor. Demonii sînt încă printre noi şi au diverse chipuri. Orice nume ar avea ele, spiritele malefice pe care le purtăm prin lume nu au umor. Atunci cînd raţiunea nu mai are nici o putere în faţa absurdului, satira rămîne singura armă cu care normalul se mai poate apăra.
Caricatura se simte bine cînd trăieşte în uniune consensuală cu libertatea de expresie. Dar, aşa cum am văzut pe vremea Republicii Socialiste, ea supravieţuieşte şi în condiţii speciale. Pentru că este făcută de oameni, caricatura împrumută din trăirea psiho-socială a artistului: dacă e nevoie ca oamenii să se adapteze, şi ea se adaptează; dacă e nevoie să fie agresivă, devine agresivă; dacă oamenii se complac, se complace şi realizarea artistică. Caricatura se caricaturizează pe sine atunci cînd libertatea de expresie nu este dublată de subtilitate, inteligenţă sau autoironie. În plin scandal al presupusei invadări a Regatului Unit de către români, în ziarul conservator The Daily Telegraph a apărut un desen semnat de Matt în care un domn upper-middle class britanic îi spune soţiei sale, privindu-l pe valetul care le aduce băuturi: „Nu sînt de acord ca românii să vină în această ţară şi să le ia slujbele polonezilor.“
Adrian Răileanu este co-autorul cărţii Iepurele mizantrop – Breaking the News. Mic atlas de realităţi (Editura Humanitas, 2014). Pe Iepure îl găsiţi aici, în fiecare zi: facebook.com/iepurelemizantrop.
