„Rîsul va fi mereu mai puternic“
Am adunat într-o pagină de Dilema opiniile caricaturiştilor din India pînă-n SUA, trecînd, desigur, prin Franţa, despre legătura dintre meseria lor şi libertatea de expresie. O cartografie a libertăţii caricaturiştilor din lume găsiţi pe site-ul http://cartoons.arte.tv/ – un proiect care porneşte de la documentarul Fini de rire, realizat de Olivier Malvoisin, şi produs de ARTE.
● „Dacă vreţi un barometru al libertăţii de expresie şi dacă vreţi să înţelegeţi tabuurile dintr-o ţară, trebuie să vă uitaţi la desenatorii de presă.“ (Plantu, Franţa)
● „Atîta vreme cît sîntem guvernaţi de aceleaşi concepţii greşite legate de islam, ne îndreptăm spre şi mai multă violenţă în numele religiei. Ce s-a întîmplat cu Charlie e acelaşi lucru cu ceea ce face ISIS în Irak şi Siria, sînt aceleaşi idei. E adevărat, caricaturile respective erau lipsite de consideraţie faţă de comunitatea musulmanilor din Franţa, dar, în acelaşi timp, metoda aleasă ca răspuns nu e aprobată de islam, şi cred că o discuţie despre asta e cel mai bun mod de a evita o astfel de ciocnire. Există grupuri care folosesc religia în scopuri exclusiv politice.“ (Hany Shams, Egipt)
● „Nu ar trebui să ne fie frică. Cred că, pînă la urmă, caricaturile au fost doar un pretext pentru a provoca haos, crimă şi război.“ (Christian Adams, Anglia) n „Noi nu rîdem de credincioşi, rîdem de extremişti. Charlie Hebdo nu e anarhist, e republican, iar legile republicane ne sînt de ajuns. E adevărat, de multe ori nu sînt puse în aplicare, dar dacă sînt, e perfect. Franţa are şansa de a avea o separaţie clară între stat şi religie, iar noi ţinem la asta. Noi, caricaturiştii, nu folosim la nimic în mod special, vrem doar să facem oamenii să zîmbească, dar n-o să putem schimba lumea cu desenele noastre. N-avem nici un fel de greutate politică, avem doar rolul de bufoni. Şi, din cînd în cînd, suveranul se răzbună pe bufonul lui. Dar asta-i tot.“ (Cabu, Franţa, 1938-2015)
● „Între a ofensa fără motiv şi a folosi satira cu un motiv bun există o zonă gri. E foarte greu să găseşti calea cea bună, dar cred că jurnaliştii trebuie să se cenzureze pe ei înşişi şi să ştie ce poate fi foarte ofensator.“ (Satish Acharya, India)
● „Meseria mea e să caut idei. Mi-am petrecut toată viaţa în căutarea ideilor, ca un porc care caută trufe. Căutarea asta continuă îţi permite să nu te gîndeşti, să nu repeţi iar şi iar aceleaşi idei, să nu-ţi fie frică. Căutarea îţi dă un sentiment de siguranţă. Asta e meseria mea. Un desenator de presă vorbeşte despre actualitate, despre evenimentele care ne înconjoară şi despre societatea în care trăim. Scopul e de a face – şi am făcut asta ani de zile la Humanité – un desen foarte simplu, în care cititorul să se poată regăsi. Cînd te uiţi la un desen, mai întîi zîmbeşti, şi apoi spui: „Ia te uită, chiar are dreptate“. (...) Totul a început cu inventarea presei, după Revoluţie, iar Daumier a fost primul dintre noi. Sigur, înainte de Daumier, au fost şi alţii – Rabelais, Voltaire, ba chiar Diderot –, dar Revoluţia a dat naştere presei, iar presa a dat naştere satirei. Ziare cum ar fi Charivari sau L’Assiette au beurre erau nişte publicaţii formidabile, în care caricatura şi desenul de presă au crescut şi şi-au cîştigat locul. În fiecare număr din L’Assiette au beurre, o temă mare era dezvoltată de către un desenator, cei mai buni dintre ei au colaborat cu această publicaţie. Aceşti primi desenatori de presă erau nişte artişti adevăraţi. Astăzi, mai sînt unii la fel, Sempé sau Claire Bretécher, de exemplu… Eu desenez de cincizeci de ani. Cred că am devenit cu adevărat desenator cînd m-am întors din războiul din Algeria, în 1960. Petrecusem acolo paisprezece luni. Pe atunci, făceam desene care n-aveau nici o legătură cu ce fac acum. De fapt, în 1960, nici măcar nu ştiam că aveam idei! Şi, pînă la urmă, sînt foarte norocos că trăiesc în Franţa, e o ţară unde poţi să spui ce vrei, chiar dacă au existat şi momente mai dificile. Cînd am început eu să desenez, în anii 1960, exista o Comisie de protecţie a copiilor, care cenzura tot. Tot atunci am fost interzişi, cu Hara-Kiri, din cauza unor probleme legate de moravuri, şi cînd am pus pe prima pagină „Bal tragic la Colombay – un mort“, la moartea lui De Gaulle. În fine, eu voiam să fiu liber, şi simţeam că societatea în care trăiam nu era deloc astfel.“ (Wolinski, Franţa, 1934-2015)
● „Sînt mereu întrebată: «Care-i limita? Care-i limita? Nu ţi-e frică să depăşeşti limita?», iar eu le răspund: «Ce depăşeşte limita? Cineva tocmai a aruncat în aer doisprezece oameni în Yemen. Asta e cu adevărat înfiorător, nu nişte caricaturi».“ (Signe Wilkinson, SUA)
● „Încă îmi vine greu să pricep că un desen poate să provoace acest tip de reacţie, un desen nu merită nici moartea, nici incendiul. Nu mi se pare că tai gîtul cuiva cu o cariocă. Nu pun vieţi în pericol. Cînd activiştii au nevoie de un pretext pentru a-şi justifica violenţa, o să-l găsească negreşit. Charlie Hebdo e fiul lui mai ’68, al libertăţii, al neobrăzării şi al unor personalităţi poziţionate la fel de limpede, cum sînt Cavanna, Cabu, Wollinski, Reiser, Gébé, Delfeil de Ton. A ajutat la formarea spiritului critic al unei întregi generaţii. Sigur, făcînd mişto de putere şi de cei puternici. Rîzînd, uneori cu gura pînă la urechi, de nenorocirile lumii ăsteia, dar întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna, luînd apărarea fiinţei umane şi valorilor universale care îi sînt asociate.“ (Charb, Franţa, 1967-2015)
● „Iată cum arată apartamentul unui desenator după un atentat. Multă dezordine şi storurile trase. Eu am avut noroc. Mult noroc. Pe 7 ianuarie fusese ziua mea, aşa că a doua zi dimineaţă am stat mai mult în pat cu soţia mea, mai mult decît fusese plănuit, pentru că îmi făcuse un tort, şi lumînări, şi cafea, era minunat. Aşa că am întîrziat la şedinţă. (…) Umorul nu omoară pe nimeni. Nu poţi fi prizonier al simţului umorului pe care îl au ceilalţi. În Franţa, există desenatori care spun că nu mai pot desena lucruri care ar putea să fie ofensatoare pentru altcineva din altă parte a lumii. Dar dacă luăm în calcul poziţiile şi opiniile din lumea întreagă, am putea la fel de bine să ne rupem desenele. E adevărat că am fost destul de trist cînd am văzut că publicaţii precum The New York Times au refuzat să publice coperta noastră. De teamă să facă vreun rău sau de teama teroriştilor. Cred că majorităţii musulmanilor nu le pasă de Charlie Hebdo. Cei care îşi arogă dreptul de a afirma că toată comunitatea musulmanilor e ofensată de desenele noastre sînt nişte oameni care cred că musulmanii sînt imbecili. Noi nu credem că musulmanii sînt imbecili. La înmormîntarea lui Charb, am strîns în braţe un musulman. Era un musulman la fel ca cei pe care-i desenez eu, sau pe care-i desena Charb. Plîngea, îşi ţinea copiii de mînă. Ne-am luat în braţe. Mi-a spus: «Îmi pare rău, îmi pare atît de rău». Şi i-am zis: «Nu ţie trebuie să-ţi pară rău». Eu nu sînt împotriva credinţei oamenilor. Dar îi critic pe rabini, pe popi, pe mullahi. Pe cei care interpretează credinţa celorlalţi în scopuri politice, nu întotdeauna pacifiste. Şi o să continuu să fac asta. Tot ce-mi doresc e ca desenul să devină din nou iresponsabil, dar ştiu că va fi greu. La un moment dat, ne-am zis «Hai să facem un ziar responsabil, unul care să nu facă nici un rău nimănui», şi ne-am distrat foarte tare să-l facem, am pus doar cîteva titluri şi am lăsat paginile goale. Ăsta e ziarul celor care spun: Eu sînt Charlie, dar... Şi desenatorii au măcar puţin dreptul de a fi iresponsabili.“ (Luz, unul dintre supravieţuitorii de la Charlie Hebdo, autorul copertei primului număr de după atacuri)
● „Desenul e viaţa noastră. Ce-au crezut ei? Că o să ne schimbăm meseria de teamă? Că n-o să mai provocăm? Şi chiar dac-am vrea o vreme să fim atenţi şi să nu sărim calul, să nu turnăm gaz pe foc, lucrurile astea oricum se vor întoarce alergînd, rîsul va fi mereu mai puternic decît frica şi moartea. Rîsul revine întotdeauna, chiar şi după războaie sau genocide. Echipa de la Charlie nu era nici militantă, nici politizată, au murit doar pentru că au vrut să ne facă să rîdem. Ucigaşii au greşit ţinta: ticăloşii adevăraţi şi periculoşi încă se află în libertate…“ (Carali, Franţa)
Declaraţii preluate din International Business Times, Fusion.net, Arte, L’Edition du Soir, L’Humanité, Libération, Psykopat.
Pagină realizată de Luiza VASILIU
Foto: A. Ciubotariu
