Taxa pe plecare
- argument -
Cozile interminabile din faţa ambasadelor României reprezintă, cred, momentul de vîrf al unui an electoral tensionat şi emoţional. Mii de români n-au putut să-şi exercite un drept fundamental din cauza unor reorganizări ale votului din diaspora adoptate neglijent sau ticălos. În 2014 au votat mai mulţi români din afara graniţelor decît oricînd şi totuşi n-au reuşit să voteze cîţi ar fi vrut.
Că foarte mulţi dintre cei plecaţi au păstrat în continuare legătura cu România, ba chiar se gîndesc să se întoarcă în ţară, la un moment dat, o ştiam deja: evoluţia aşa-numitelor remitenţe, a banilor trimişi acasă de cei care lucrează „afară“, e un bun barometru în acest sens. E, însă, tot mai greu de calculat din ce e compusă diaspora: cîţi au plecat definitiv şi cîţi au de gînd să se întoarcă?
E destul de clar că mulţi dintre cei plecaţi înainte de 1989, mai ales dintre cei care au ajuns în SUA, sînt plecaţi de-a binelea, fără gînduri de întoarcere în ţară. Emigraţia de după 1990, în special valurile masive de după 2007, reprezintă, în schimb, fenomene greu de încadrat. Lucrători în construcţii, menajere, „căpşunari“, dar şi angajaţi cu înalte specializări (IT, medicină) caută de lucru pe o piaţă de muncă dinamică şi ofertantă. Comunitatea ştiinţifică românească din afara graniţelor a reuşit să se impună în domenii de vîrf. Unii specialişti sînt gata să revină în România dacă ar putea să-şi continue aici proiectele de cercetare. Se tot caută soluţii, la nivel guvernamental, pentru a-i aduce înapoi, dar progresele sînt insuficiente.
Pînă una-alta, Guvernul nu exclude să adopte o taxă de plecare. „Dacă cei trei milioane de români plecaţi ar cotiza cu 10 euro pe lună fiecare la bugetul social al României, ar avea o contribuţie pe care am simţi-o“, a spus premierul Victor Ponta. 10 euro pe lună, contribuţie lunară plătită de fiecare român plecat? Pe bune? Pentru ce? Majoritatea au plecat de voie, de nevoie, printre altele şi din cauza serviciilor sociale deficitare. Şi s-au îndreptat spre ţări unde acestea există cu adevărat.
Dincolo de dimensiunea sociologică a fenomenului, emigraţia e o experienţă foarte personală. Nu întîmplător, aproape toţi colaboratorii acestui Dosar au simţit nevoia să scrie la persoana I chiar şi atunci cînd observă situaţii cu un grad mare de generalizare. Emigraţia e o chestiune asumată individual, şi numai suma acestor experienţe ar putea genera o imagine de ansamblu.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
