Este ilustrator şi grafician aka Pisica Pătrată, co-autor al proiectului „Muzeul Benzii Desenate“ (apărut şi în volum, la Editura Vellant). Este pasionat de istoria desenului în România, inclusiv a desenului de presă. Ne-am întîlnit la un ceai, la Librăria Bastilia (cea care are pereţii desenaţi de Ion Barbu), am vorbit despre tradiţia graficii satirice şi am aflat, printre altele, că Alexandru Ciubotariu s-a apucat de desen pentru că voia să devină caricaturist.

Să pornim de la distincţia caricatură – desen de presă… Sînt două lucruri diferite?

Sînt mai multe lucruri diferite. Avem, o dată, desen sau ilustraţie de presă, care îndeplineşte funcţii pur estetice într-o revistă, şi pot fi desene, picturi chiar, în orice tehnică, unele chiar nonfigurative, numai să ajute materialul respectiv. Cumva, asta ar fi marea familie a ilustraţiei de presă. Cît priveşte caricatura, şi aici sînt cîteva mici distincţii. Majorităţii autorilor cu care am vorbit le place să spună că au făcut grafică satirică, nu folosesc niciodată numele de caricatură – are o conotaţie oarecum vulgară, chiar dacă pare amuzant. Pînă la urmă, denumirea de caricatură a rămas doar în zona de portretistică, unde este clar caricatură, iar ceea ce înseamnă moment social, politic, cu o componentă editorială, aceasta este marea artă a graficii satirice. Sigur că în această mare familie fericită se detaşează grafica satirică de presă, care e o armă în adevăratul sens al cuvîntului, şi grafica satirică de salon, în care poţi să te apleci mai mult asupra tehnicii, păstrînd ideea. Aceştia sînt cei doi vectori ai unui autor de caricatură. Din punctul acesta de vedere, în zona de concursuri internaţionale, România are foarte multe performanţe, chiar dacă nu sînt foarte vizibile. Vasile Olac, de pildă, care este preşedintele secţiei de Grafică Aplicată a Uniunii Artiştilor Plastici, organizează saloane anual, alternativ – un salon de grafică aplicată (afiş, ilustraţie de carte etc.) şi un salon de grafică satirică. De asemenea, Clubul Caricaturiştilor „Sorin Postolache“ organizează periodic expoziţii.

Înţeleg din ce spui că avem mulţi caricaturişti foarte buni, dar publicul larg ştie doar cîteva nume – Mardale de la Caţavencii, Ion Barbu…

Avem vreo doi-trei portretişti extraordinari, e Bogdan Petry, care e fantastic, plus alţi cîţiva la fel de buni. E greu să îi numeşti pe toţi. Sînt artişti foarte buni care activează, fie în print – şi care sînt mai vizibili, poate –, dar şi în grafica satirică de salon. Mulţi spun că lipseşte firul care să-i ţină în viaţă, cum a fost Urzica, o revistă dedicată, care să lege toate elementele astea. Dar dacă oamenii sînt pasionaţi, dacă sînt interesaţi de zona asta, se pot adapta. Un editorial sub formă de caricatură e un plus pentru orice publicaţie, un spectacol vizual portretistic. Cred că se vor găsi căi pentru ca lucrurile să continue, chiar dacă nu atît de coagulat cum au fost în jurul acestei reviste. Fiecare îşi va găsi cumva identitatea.

Mai spune-mi, te rog, cîteva nume, ca să ştim pe cine să căutăm prin presă sau pe la saloane.

Voi aminti aleatoriu cîteva nume mai noi şi mai active sau mai vechi şi mai legende. Şerban Terente, un talent imens, Horaţiu Mălăele, Ştefan Popa Popa’S, Costel Pătrăşcanu, Leonte Năstase, Doru Axinte, Cristian Topan, Nicolae Ioniţă, care are şi o muncă curatorială interesantă, Romeo Răileanu, Constantin Pavel, Radu Cletiu, Aurel Ştefan Alexandrescu, Mihai Stănescu, Gabi Bratu, Devis Grebu, Constantin Ciosu, Gh. D. Constantinescu, Pavel Botezatu, Otilia Bors, Constantin Cazacu, Theodor Pall, Fred Ghenadescu, Negrea Gan, Gheorge Chiriac, Nicolae Nobilescu, Octavian Andronic, Mihai Pânzaru, Albert Poch, Cristian Marcu, Pompiliu Dumitrescu, Adrian Andronic. Probabil am sărit momente sau nume importante, dar nu îmi asum un rol de istoric şi tot ce spun este din perspectiva pasionatului, a unui artist, a unui observator distant.

Care sînt etapele cele mai importante din istoria graficii satirice în România?

Am putea începe pe la 1880-1890, odată cu Constantin Jiquidi, care a fost prieten cu Caragiale şi a făcut şi bandă desenată destul de mult. Urmează perioada interbelică, unde avem multe nume, cum ar fi Ary Murnu, şi pe urmă anii de după ’48, cînd a fost o schimbare atît de urîtă şi multă lume a fost arestată, iar calitatea revistelor a scăzut îngrijorător. Atunci, din cauza calităţii proaste a tot ce însemna vizual, afişe, timbre, au fost reconvertiţi vechi artişti. Un destin interesant este cel al lui Ary Murnu, un mare caricaturist, un desenator excepţional, grafician şi pictor. Imediat după anii ’50, a fost reconvertit, să spunem aşa, a făcut timbre, cam o sută dintre ele se află la Muzeul Filatelic şi sînt nişte opere de artă, unele din cele mai frumoase timbre făcute la noi, chiar dacă au fost tipărite destul de slab şi au subiecte cu tractoare şi muncitori.

Pe lîngă oamenii reconvertiţi, au fost cîţiva a căror carieră a explodat atunci, şi sînt vreo trei-patru care au dăinuit şi au dominat toată perioada pînă în ’89. E vorba de Nell Cobar, Albert Poch, Eugen Taru – toţi au avut o grafică satirică puternic politizată. Era o secţie specială la Salonul Anual al Republicii, unde majoritatea caricaturilor erau împotriva americanilor, a capitaliştilor-imperialiştilor, ca şi Urzica. Revista apare în 1949 prima dată şi timp de cîţiva ani n-are nici o legătură cu umorul, totul e militant, era o luptă de clasă care n-avea urmă de umor, poate doar desenele. Apoi lucrurile s-au mai relaxat şi Urzica a devenit numitorul comun, a însemnat enorm. Matty Aslan s-a afirmat un pic mai tîrziu, dar a fost directorul diviziei Artis la Uniunea Artiştilor Plastici. Acolo scoteau tot felul de publicaţii, albume, chiar şi nişte ziare – de exemplu, ziarul Haz, din anii ’80, care avea numai caricaturi, fără text. Uniunea Artiştilor Plastici a editat la un moment dat o colecţie numită „Liliput“. Ei bine, această colecţie mă fascinează, pentru că nu pot afla nici o informaţie despre ea, nu are ISBN, doar o siglă a UAP şi nu se ştie cîte cărticele au apărut. Eu am aproape două sute acasă şi mi-au trecut mai multe prin faţa ochilor.

De cînd eram mic, asta voiam să fac, cărticele ca astea. Voiam să mă fac caricaturist, ăsta a fost visul meu de o viaţă. Pe urmă drumul meu artistic s-a bifurcat şi interesul meu extrem de ţintit s-a mai diluat.

Unde ai publicat prima caricatură?

Într-un ziar local, în Constanţa, în Cuget liber, cred, aveam chiar o rubrică săptămînală, încă din clasa a IX-a. Era senzaţional, interesul meu pentru bandă desenată şi pentru ziar s-a format atunci. Eu eram la un liceu de artă, unde toată tehnica pe care o înveţi e pentru o lucrare care trebuie expusă, nicidecum pentru lucruri publicate. La început făceam nişte caricaturi pentru o pagină dedicată, cred, tineretului. Cînd am devenit colaborator şi la alte ziare, am ţinut o rubrică politică, de portret, şi apoi am încercat chiar să fac un mic strip din viaţa de redacţie, care era destul de interesantă. Pe urmă am publicat mai mult bandă desenată şi în ziare de copii, iar apoi, cînd am mers la facultate în Iaşi, am lucrat la cîteva ziare locale chiar în redacţie, unde aveam locul meu. Acolo am făcut, cred, cea mai interesantă serie a mea, vreo două sute şi ceva de strip-uri, despre un eveniment descris în ziarul nostru cu o zi înainte. Am avut ilustraţie de copertă foarte multă, în Monitorul de Iaşi.

Am avut cîteva lucrări şi la saloane, la festivaluri, şi cîteva premii, dar nu am fost niciodată foarte implicat, descoperisem alte zone, cum e proiectul „Muzeul Benzii Desenate“. Cînd l-am făcut prima dată la MNAC, aş fi vrut cumva ca sub umbrela asta să încercăm să recuperăm tot ce este considerat ca fiind grafică marginală – caricatura, banda desenată, ilustraţia de carte şi filmul de animaţie. S-au produs nişte lucruri foarte interesante şi foarte bune, care sînt mereu uitate şi neglijate. De exemplu, la liceul de artă, lucrurile astea erau minore, poate ilustraţia de carte avea o şansă, dar nu e nimeni care să arhiveze, să păstreze lucrurile absolut senzaţionale care s-au făcut în ilustraţia de carte. În caricatură la fel, încercăm să descoperim frînturi, în filmul de animaţie e o întreagă arhivă care s-a pierdut. Ar trebui să existe un efort de recuperare a lucrurilor ăstora, care par minore, dar care au avut nişte momente senzaţionale şi ar fi frumos de păstrat.

Revenind la caricatură, de ce e atît de puternic asociată cu libertatea de expresie?

Caricatura e o armă, şi pentru că se foloseşte de nişte mijloace extrem de simple, pînă la urmă, şi pentru că lucrează într-un univers absolut infinit de posibilităţi, iar produsul final este mult mai de impact decît un text pe care l-ai putea peria. E ca o ştampilă care-ţi este pusă fix în faţă şi pe care ori o accepţi, ori n-o accepţi deloc.

Existau şopîrle în caricaturile dinainte de ’89?

Da, acesta era scopul, pînă la urmă, era o luptă săptămînală sau lunară – cum apărea Urzica – cu cenzura. Albert Poch, care răspundea de partea grafică la Urzica, mergea la aprobat şi spunea că mereu avea de dat o luptă pentru fiecare suspiciune. Unele caricaturi erau banale, altele treceau cumva la mustaţă. În ultimii ani, suspiciunea era maximă.

De fapt, toată ideea era ca desenul respectiv să poată fi citit în două chei, nu?

Da, probabil că şi autorii îşi induceau asta. Multe caricaturi nu sînt în mod evident haios-violente, multe par că nu au nici un sens, deveniseră un fel de desene meditative, în care încercai să descoperi ce s-a întîmplat, nu mai era o caricatură-poantă. Lumea caricaturii, cu personajele ei cu tot, e o lume care pare că ascunde foarte multe lucruri, şi poate ar fi bine să ne uităm la ea cu mai multă atenţie.  

a consemnat Luiza Vasiliu

ilustrație de Alexandru Ciobotaru