„Deşi trăim într-o lume individualistă, grupul este glorificat“ - interviu cu Aurora LIICEANU, psiholog
Aţi făcut facultatea de psihologie în timpul comunismului, înainte ca această specializare să fie desfiinţată…
Într-adevăr, dar, din păcate, psihologia făcută în şcoală nu mi-a spus nimic. Gîndiţi-vă că învăţam doar după manuale traduse din ruseşte… Deşi am avut psihologi de seamă, Nicolae Vaschide, Ştefănescu-Goangă, Vasile Pavelcu sau Nicolae Mărgineanu, nu numai că nu învăţam după cărţile pe care aceştia le-au scris, dar nici măcar numele lor nu era amintit. În schimb, trebuia să învăţăm despre conştiinţă socială, despre omul nou şi despre alte asemenea subiecte propagandistice, iar profesorii, în mare parte, erau slab pregătiţi şi, poate tocmai de aceea, erau şi foarte severi. Cu toate acestea am avut imensul noroc să-l cunosc şi să-l am profesor în facultate pe Gheorghe Zapan, un om absolut extraordinar, cu o carieră fabuloasă. Studiase în Germania, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Albert Einstein sau Wolfgang Köhler, cu care a studiat psihologia experimentală. A fost numit doctor în ştiinţe şi filozofie la Universitatea din Berlin şi era membru al Academiei de Ştiinţe din New York. Şi totuşi, în 1952, a fost retrogradat din funcţia de conferenţiar la cea de laborant. Se spune că, la un moment dat, a venit în România un mare psiholog din URSS. A aflat de Zapan şi, întrebîndu-i pe mai-marii universităţii de ce e doar laborant, tovarăşii au răspuns că nu dă bine să-l bage mai în faţă, tocmai din cauza carierei sale de tip „burghez“. Atunci rusul le-ar fi spus franc: „Dacă voi nu-l vreţi, îl luăm noi“. Aşa s-a întîmplat ca în 1955 să fie repus în drepturi, devenind conferenţiar al secţiei de Psihologie a muncii din cadrul Institutului de Psihologie al Academiei.
În 1977 s-a decis desfiinţarea acestei secţii. De ce s-a dorit acest lucru?
Din aceleaşi motive pentru care se luau şi alte decizii la fel de aberante, despre a căror lipsă de logică nu mai are sens să discutăm. Vă voi povesti însă o legendă, care circula pe atunci în grupul nostru de psihologi. Se spunea că Elena Ceauşescu avea o nepoată, Nadia Bărbulescu, studentă la Psihologie. Aflată într-o vizită, a întrebat-o pe nepoată ce anume studiază ei la şcoală, iar nepoata i-a răspuns că învaţă… despre vise. Cînd a auzit că la psihologie se predă „visul“, Elena Ceauşescu a căpătat brusc o aversiune faţă de acest domeniu şi a decis să desfiinţeze secţia. Bineînţeles, nu se ştie dacă povestea e sau nu adevărată, însă un lucru e cert: psihologia era văzută ca o disciplină ocultă.
Să înţeleg că nu se putea face carieră ca psiholog…
Nu, aşa ceva era exclus. În ceea ce mă priveşte, avînd origine nesănătoasă (părinţii mei erau profesori!), nefiind membru de partid şi, în plus, fiind şi divorţată, nu puteam să mă duc nici pînă în Bulgaria să particip la o conferinţă. Ţin minte că, odată, s-a ţinut în Polonia un simpozion despre relaţiile interpersonale – ceea ce era exact domeniul meu de cercetare –, unde erai invitat doar dacă aveai o legătură reală cu tema simpozionului. Imediat au găsit pe altcineva să mă înlocuiască, un coleg care, deşi nu avea tangenţă cu subiectul, era membru de partid.
În 1990 s-au reînfiinţat facultatea şi institutul. S-au putut recupera anii pierduţi?
Cred că integrarea europeană a ţărilor estice şi alinierea lor la nivelul disciplinelor ştiinţifice e foarte dificilă, pentru că sînt multe de recuperat şi ai nevoie de specialişti. Într-adevăr, după Revoluţie a existat în România un mare interes pentru psihologie. Toată lumea vorbea „chestiuni de psihologie“, se folosea foarte mult cuvîntul, fără a se înţelege întru totul conceptul. Neavînd însă resurse umane care să susţină acest interes, demarajul a fost unul extrem de greoi, mai ales că la bază stătea, de fapt, o modă. În prezent nu cred că Bucureştiul are soliditatea şi seriozitatea necesare, în schimb la Cluj putem vorbi despre un adevărat nucleu de profesionalism, format, în mare, de profesorul doctor Daniel David, care predă şi la Icahn School of Medicine at Mount Sinai şi e şi director de cercetare la Institutul „Albert Ellis“, ambele aflate în New York. Şi la Iaşi, a fost profesorul emerit al Universităţii „Al.I. Cuza“, Adrian Neculau, iniţiatorul şcolii de psihologie socială. Însă, cu aceste mici diferenţe, psihologia la noi e provincială, fără articulaţii la progresele şi dezbaterile din comunitatea ştiinţifică din străinătate.
coach
Toată lumea se face azi coach, dar puţini au studiat psihologia. Coach nu poţi fi dacă n-ai o bază reală. Partea interesantă la psihologie e că poate fi percepută ca o ştiinţă perversă. Îţi oferă posibilitatea să-ţi dai cu părerea la nivel mediocru şi submediocru în orice domeniu. Dacă eşti specialist în betoane, nu poţi vorbi decît despre beton, restul cade în mahalaua diurnă. Dar ca psiholog, se pare că te poţi da măreţ în orice zonă. Numai un psiholog avizat îşi dă seama în ce hal de incult profesional eşti. În plus, azi, în România, se fac psihologi pe bandă.
Cred că, din lipsă de lideri în domeniu, care să lupte pentru închegarea disciplinei, au apărut tot felul de formaţii profesionale care încearcă îmbinarea psihologiei cu sociologia şi din care iese un fel de struţo-cămilă. Într-adevăr, ca psiholog nu poţi să nu ţii cont de social, şi nici ca sociolog să uiţi că individul nu e doar un număr. Dar nu există încă o înţelegere profundă a fenomenului. Vă dau un exemplu: la un concurs de doctorat a venit cineva care voia să facă o lucrare despre „psihologia şomerului“. Un subiect extraordinar. Dar am întrebat-o pe acea persoană, de la bun început, dacă ştie care e rata şomajului în România. Habar n-avea. Era pe dinafară total, exact la partea funcţională. Ca să faci o asemenea lucrare trebuia să porneşti de la informaţii de bază, să cunoşti valoarea salariului minim pe economie, să ai date despre sociologie, să ştii contextul economic, politic şi social. Persoana respectivă nu avea nici o informaţie de acest tip, dar voia să scrie despre psihologia şomerului.
Din cauza asta, în România, meseria de psiholog este privită cu neîncredere?
Este privită astfel şi pentru că sînt promovaţi o serie de pseudopsihologi. Am văzut la un moment dat o emisiune la TV unde era invitată o doamnă psiholog care spunea că un copil n-are cunoştinţe despre corpul său înainte de trei-patru ani. Cum poţi să spui aşa ceva dacă ai studiat psihologia? Ştiind că de cînd e foarte mic îşi trasează schema propriului corp, încă de cînd începe să se joace cu degetele… Cum e posibil să dai lecţii de psihologie şi sfaturi cînd n-ai o bază reală? Dar ce să mai vorbim, cînd, la noi, pînă şi moderatorii de show-uri pretind a fi psihologi? Aşa ajunge psihologia să fie văzută ca mahala pură.
Dar, probabil, nici noi, publicul spectator, nu ştim să depistăm un profesionist…
Da, e adevărat. La noi există un analfabetism generalizat, oamenii n-au cultură psihologică. În Franţa, de exemplu, Serge Moscovici a publicat o carte despre percepţia socială profană a psihanalizei la francezi, arătînd rolul reprezentărilor sociale şi al imaginii publice a psihanalizei.
Avem nevoie de psiholog?
Cred că, dacă nu vorbim despre traume reale, nu avem nevoie de psihologi. Cred că omenirea a ajuns atît de neputincioasă şi de răsfăţată, încît pare că nu mai sîntem în stare să facem nimic dacă n-avem „proteze“. Azi ai impresia că îţi trebuie psiholog ca să faci un copil, sau ca să ieşi la pensie, totul e calculat cu pregătire anterioară. Ne-am obişnuit ca logistica problemelor de viaţă să ne fie predată de către un psiholog de la care sperăm că ne va duce, ca pe orbi, pe drumul cel bun. Ne-am obişnuit să trăim cu nevoia de cîrjă.
Spuneţi, aşadar, că de multe ori aşteptările pe care le avem de la un psiholog sînt eronate. Ce oferă, totuşi, un psiholog?
Mai multe puncte de vedere decît cele pe care le ai tu într-un moment de criză. Un psiholog îţi poate oferi ideea de alternativă, să-ţi arate mai multe direcţii, să te facă să conştientizezi avantaje şi dezavantaje şi, la sfîrşit, după ce pune toate cărţile pe masă, să-ţi spună: gîndeşte-te ce decizi. Niciodată un bun psiholog nu va lua decizia pentru tine, ci îţi va face o invitaţie la reflexivitate – marea lipsă a oamenilor de astăzi. Trăim parcă o modă în care nu mai e
să stai singur, să ai şi momente de singurătate, şi aşa ajungi să arzi etapa atît de vitală în care trebuie să stai cu tine şi cu gîndurile tale. Concluzia? Cum nu mai ai răbdare să stai pe gînduri, te duci la gîndurile psihologului.
Nu mai avem timp sau nu mai avem curajul necesar pentru a sta singuri cu noi?
Tehnologia avansată ne îndepărtează de acest sens al reflexivităţii. Civilizaţia a nenorocit psihicul uman. Mai mult, trăim într-o veritabilă cultură a fricii, dar şi a orgoliului, şi atunci performanţa se confundă cu talentul, iar asta derivă şi din faptul că ne repugnă anonimatul. Mitul celebrităţii, al celor „15 minute de celebritate“, e foarte promovat prin tehnologia de azi – uitaţi-vă doar la disperarea de a „aduna“ vizualizări pe Facebook. Recunoaşterea socială a surclasat satisfacţia personală. Aici începe o întreagă ideologie legată de „self-esteem“. Sîntem dependenţi de recunoaşterea altuia. Nu mai e
-ul tău, ci un soi de
dat de ceilalţi. Trăim un fel de anemie a eului, iar reuşita socială este externalizată. Eul nu mai există decît dacă alţii ţi-l conferă prin recunoaştere. Tema foarte răspîndită azi este contagiunea socială.
Cu toate acestea, trăim vremuri individualiste. Ne retragem fiecare în turnul de fildeş al comunicării virtuale.
În psihologie există un principiu care se numeşte „presiunea către uniformitate“. Omul e supus presiunii de a se conforma, de a intra în baia de mulţime pentru aparenţa siguranţei prin apartenenţă. E (mai) confortabil psihologic. Pornind de la acest principiu, se constată că, deşi însinguraţi, nevoia de grup e vitală. Iar aici se produce un fenomen extrem de interesant. Deşi trăim într-o lume individualistă, competitivă, totuşi grupul este cel glorificat. Cotidianul, prea dens informaţional, provoacă „sindromul Buridan“ şi, cum sîntem (şi) victime ale marketingului (care tinde să ne uniformizeze, să ne transforme pe toţi în „căutători de senzaţii“), avem nesiguranţa alegerii, aşa că mergem pe mîna grupului. Cartea lui Andrew Solomon,
, arată că, deşi am fost crescuţi şi formaţi în ideea de binaritate, azi trăim în multidimensionalitate, în
De aici derivă şi forme ale depresiei moderne: confruntarea permanentă cu tot felul de alternative îţi provoacă anxietate, ne trezim rătăciţi în şirul imposibil de decizii luate, fiind bombardaţi la tot pasul de informaţii, adesea contradictorii. Şi cred că, tocmai din cauza aceasta, azi, oamenii au pierdut obişnuinţa simplităţii şi a deciziilor personale. Sîntem fascinaţi şi impresionaţi de tot ce e „viral“, un cuvînt foarte la modă.
a consemnat Stela GIURGEANU
