„De unde această nefericire? Ce formă? Ce culoare?“ - interviu cu Valentin Radu ARSENE

Ce mai reprezintă traumele în societatea de azi? În trecut, existau mai multe războaie, foamete, molime etc. şi alte nenumărate situaţii cu potenţial traumatizant. Aparent, societatea modernă ne oferă o protecţie împotriva traumelor. Oare chiar aşa este? 

Este o întrebare foarte bună, pe care am auzit-o des şi care pleacă de la nişte idei pe care aş vrea să le nuanţez. În primul rînd, vreau să subliniez că trauma este o experienţă care ameninţă existenţa şi că omul este o fiinţă complexă, multinivelară. Omul nu există doar la nivelul nevoilor de bază (conform piramidei lui Maslow), cum ar fi hrana, siguranţa sau integritata fizică etc. Specific omului este Eul, ca un construct psihologic, iar dezorganizarea lui prin traumatizare echivalează cu moartea psihologică, ce poate duce chiar la moartea fizică. Oamenii pot fi traumatizaţi şi în nevoia lor de dragoste, apartenenţă şi coerenţă morală, în nevoia de a se simţi fiinţe demne de respectul celorlalţi şi chiar în nevoia de a simţi sens şi împlinire existenţială. Dacă traumele care vizează nevoile de bază se pot întîlni la toate mamiferele (cele mai multe nu rămîn traumatizate), traumele nevoilor superioare sînt specifice oamenilor pentru că au în vedere particularităţile psihicului uman şi ale conştiinţei. Prin urmare, complexitatea fiinţei umane, care o face unică în lume şi atît de minunată, este şi aspectul care o face vulnerabilă şi expusă potenţialului traumatizant într-un mod nemaiîntîlnit în evoluţia vieţii. 

Dacă luăm în calcul războaiele, epidemiile, sărăcia extremă, putem spune doar cu jumătate de gură că lumea de azi este mai sigură, pentru că nu este ca şi cum aceste lucruri ar fi dispărut. Realitatea ameninţătoare a războiului este încă prezentă chiar şi pentru Europa. Epidemiile de Ebola, de gripă aviară, SIDA şi altele ne bîntuie lumea modernă. Sărăcia o putem întîlni doar ieşind pe stradă, mulţi dintre noi trăim „la limită“, cu această umbră planînd deasupra noastră. Ideea că lumea de azi este mai protectivă pentru oameni este doar parţial adevărată pentru că securitatea şi pericolele evoluează împreună. Un exemplu ar fi dezvoltarea canalelor media, a interconectivităţii virtuale cu o calitate foarte mare a transmisiei, care poate traumatiza la distanţă.  Vizualizarea la înaltă calitate a ororilor din lumea întreagă reprezintă un potenţial traumatizant pentru privitorul de la distanţă. Dezvoltarea tehnologiei în sensul topirii graniţelor perceptive dintre realitatea privitorului şi cea redată pe un suport media predispune la traumatizare vicariantă, indirectă. 

Există traume majore şi traume minore? Şi, mai ales, cum le identifică psihoterapeutul? 

Sînt considerate traume majore cele care ameninţă direct viaţa sau integritatea corporală, cum ar fi accidentele rutiere, războaiele, bolile grave, dezastrele naturale, şi cele care implică agresiune fizică, tîlhărie, viol sau violenţă domestică. Specific acestor traume este faptul că ele au caracter de eveniment neobişnuit cu un anumit grad de spontaneitate, sînt clare şi pot fi localizate în timp. Cînd întreb oamenii dacă au suferit vreo traumă, cei mai mulţi răspund „nu“, pentru că au în vedere doar situaţiile prezentate mai sus. Acestea sînt genul de evenimente pe care majoritatea le identifică a fi traumatice. 

Traumele aşa-zis minore sînt traume de relaţie şi traume de pierdere.  Sînt mai insidioase, mai greu de identificat pentru că par evenimente ale vieţii fireşti, dar rănile emoţionale pe care le lasă în urmă pot fi foarte profunde şi pot afecta major şi pe termen lung viaţa omului.  Situaţiile de umilire între fraţi sau hărţuirea la şcoală, pierderea prietenilor sau a animalului preferat sînt experienţe traumatizante pentru copii. De asemenea, pierderea unui părinte prin deces sau divorţ este o traumă importantă. Şi pentru adulţi, divorţul poate fi o experienţă traumatizantă. O altă traumă cu grad înalt de stres este pierderea locului de muncă şi perioadele de şomaj prelungit. 

Un tip special de traume sînt cele ale relaţiei de ataşament. Aceste relaţii sînt foarte importante pentru dezvoltarea şi buna funcţionare a oamenilor. Principala relaţie de ataşament este cea dintre mamă şi copil, în care viaţa copilului depinde de mamă. Nevoile copilului sînt de hrană, protecţie, îngrijire, încălzire, contact corporal, de a fi văzut, înţeles, susţinut şi încurajat. Dar sînt situaţii de viaţă în care mama nu poate susţine nevoile copilului pentru că este fie la rîndul ei traumatizată şi indisponibilă afectiv în mod real pentru copil, fie resursele ei sînt îndreptate către supravieţuirea sa. Un exemplu tipic pentru trauma de ataşament este cel în care mama este deprimată din diferite motive (abuzuri în cuplu, abandonul de către partener, boli, pierderi, traume anterioare). Aceste relaţii sînt de-seori încărcate de vinovaţie din partea mamei, care încearcă să compenseze prin îngrijire excesivă lipsa implicării afective. Efectul este că mamele vor deveni intruzive, vor manipula mai mult decît vor îngriji, fiind mai absorbite de propriile anxietăţi şi nevoi de liniştire interioară decît să rămînă în contact şi deschise către nevoile copilului. 

Principalele simptome care indică faptul că ne confruntăm cu o traumă sînt: hipervigilenţă permanentă, anxietate extremă şi panică, sentiment constant de neajutorare şi neputinţă, lipsă de speranţă, amorţire afectivă, gînduri şi imagini intruzive legate de traumă, comportamente puternice de evitare, senzaţie de derealizare, disociere, somatizări, halucinaţii şi pierderea capacităţii de ataşament (de a stabili şi păstra relaţii). 

Cu toţii avem în viaţă „momente dificile“? Cînd ar trebui să apelăm la un specialist? 

În general, oamenii solicită servicii psihologice atunci cînd suferinţa resimţită – datorată neputinţei de a creşte şi de a se schimba, imposibilităţii de a găsi soluţii sau pierderilor ce pot surveni în decursul vieţii – devine prea greu de dus. Suferinţa este principalul semnal că nu sîntem pe drumul potrivit, dar şi rezervorul motivaţional pentru schimbare. Această situaţie va solicita o terapie reactivă, ca răspuns la starea profundă de nemulţumire. 

Altă situaţie este cea în care oamenii decid proactiv şi solicită asistare psihologică pentru un plus de autocunoaştere, dezvoltare personală sau pentru a menţine o stare de igienă psiho-relaţională în viaţa de zi cu zi. Descărcarea din mers a balastului stresant la care este supus omul modern, repoziţionarea şi stimularea adaptării la schimbările tot mai rapide pe care le presupune un stil de viaţă performant sînt tot atîtea motive de a vizita psihologul. 

Un tip special de solicitare a terapiei sînt situaţiile de criză: tentativele de suicid, situaţii posttraumatice recente sau alte situaţii în care oamenii îşi pun viaţa în pericol conştient sau nu. 

Se spune că o cauză frecventă a afecţiunilor psihice care apar la vîrsta adultă se găseşte în traume survenite în timpul copilăriei. E un adevăr aici? De ce? 

Aşa este. Cel mai probabil, adulţii care dezvoltă o afecţiune psihică au un istoric traumatizat, dacă simptomele pe care le manifestă nu indică o cauză reală recentă. Sînt situaţii chiar de transmitere transgeneraţională (de la părinţi sau chiar bunici la copii şi nepoţi) a efectelor traumelor. Această transmitere nu mai este un mister pentru specialişti, recent fiind pus în evidenţă şi mecanismul neuronal (neuronii oglindă), şi cel biologic de transmitere. Psihologic, de exemplu, o mamă abuzată în copilărie va dezvolta, cel mai probabil, fie o structură de victimă, fie una de agresor, ca formă de supravieţuire care se va răsfrînge nemijlocit asupra copilului. 

În popor este o vorbă care descrie această situaţie: a înnebunit de durere. Cînd durerea este pur şi simplu copleşitoare sau prea mare pentru a-i face faţă prin mecanismele şi resursele de care omul dispune, apare fenomenul traumatizării ca proces natural de a supravieţui unei situaţii extreme. Efectele traumelor pot merge de la perturbari funcţionale „uşoare“ pînă la stări psihotice similare „nebuniei“. 

Trecutul se revizitează prin ceea ce ne-a lăsat la nivel de amintiri şi emoţii şi pe care le cărăm în prezent. Altfel spus, explorarea trecutului este relevantă terapeutic doar prin prisma problemelor cu care ne confruntăm în prezent. Principalul efect al traumei este că, pentru a supravieţui la ceva ce pare copleşitor, o parte din psihic care duce toată durerea traumei se rupe şi se îngroapă în inconştient, iar inconştientul nu cunoaşte noţiunea de timp. Acesta este mecanismul prin care trauma rămîne permanent prezentă şi este retrăită ca şi cînd ar fi azi. Amintirea abuzului şi suferinţa unei fetiţe de opt ani va rămîne mereu la acea vîrstă şi va fi retrăită experienţial ca atunci, chiar dacă între timp fetiţa a devenit o femeie adultă. Partea traumatizată nu creşte şi nu se dezvoltă, ci rămîne încremenită în timp, şi de aceea a adăuga perspectiva timpului care curge este necesar, iar asta înseamnă să fie procesată la nivel conştient. Prin urmare, ar fi mai corect să spunem că revizităm prezentul dureros pentru a-l vindeca şi a-l lăsa să devină trecut. 

Mulţi oameni sînt nefericiţi fără o cauză anume. Ce se ascunde în spatele acestei nefericiri? 

Primul pas ar fi să definim ceea ce pare nedefinit. De unde această nefericire? Ce formă? Ce culoare? În relaţie cu ce sau cu cine apare? Cînd nu apare? De cînd? Cu ce ritmicitate? Ce efecte are în viaţa clientului? Ce beneficii? ş.a.m.d. Terapeutul va explora împreună cu clientul şi îi va ghida atenţia către emoţii, gînduri şi credinţe evitate sau distorsionate. Le vor supune unei analize critice şi, în măsura în care clientul poate, el îşi va defini tristeţea prin înglobarea acestor „noi“ descoperiri despre sine. Cînd această nefericire-tristeţe prinde formă, se va face un pas natural către anumite experienţe cauzale. Acest pas vine cu o senzaţie de uşurare pentru că omul constată că el nu este pur şi simplu „rău“ sau „defect“, ci că există o cauză şi o evoluţie care au dus la starea cu care se confruntă astăzi. 

Sînt românii mai „traumatizaţi“ ca alte naţii? 

Poate că sîntem mai traumatizaţi decît anumite naţii şi mai puţin decît altele. E greu de evaluat. Cred însă că există un specific al traumelor istorice şi al formelor de a face faţă consecinţelor (scheme compensatorii) care influenţează major profilul psihologic al poporului român şi, din păcate, responsabilizarea faţă de ceea ce trăim nu este una dintre ele. 

România este încă o ţară cu o societate săracă dacă avem ca reper ţările avansate, dar care, din fericire, se dezvoltă şi în care continuă să apară organizaţii profesionale ce susţin proiecte de asistare psihologică gratuită pentru persoane defavorizate. Cele mai multe sînt nişate pe cîte un tip de problematici: alcolism, dependenţe, violenţă domestică, copii abuzaţi, autism ş.a.m.d, sau pur şi simplu asistarea şi terapia traumelor în sens larg, cum este cazul ISTT (Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei), din care fac parte. Mai sînt mulţi paşi pînă cînd vom putea considera că societatea românească are la dispoziţie şi poate beneficia de serviciile psihologice de care are nevoie, pînă cînd asigurările de sănătate vor accepta să acopere fie şi parţial terapia psihologică, dar avînd în vedere punctul din care am plecat după perioada comunistă, în care învăţămîntul de profil fusese desfiinţat, sînt remarcabile progresul şi creşterea semnificativă ale acestui domeniu. 

Valentin Radu Arsene este psihoterapeut, membru al ISTT (Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei). 

a consemnat Adina POPESCU