Cine are carte are parte de străinătate. Epic, nu?

Întîi,

Au plecat căpşunarii! Au plecat militarii în Afganistan! Mamele îngrijesc bătrîni în Germania sau Italia! Ne-au plecat doctorii! Acum nu mai este nici o noutate. În fiecare septembrie ne pornim cu avionul propriii copii. Apoi, stăm pe Skype cu ei, de Paşte şi de Crăciun îi aşteptăm cu bunătăţi tot mai străine lor. De fapt, sub ochii noştri, întîi ca realitate, apoi ca ştire şi, în final, ca absenţă a aproapelui, a intrat în criză România, în părţile ei esenţiale. Închiderea energofagelor şi absenţa locurilor de muncă au dus la dispreţuitele „căpşunar“ sau „ştergător la fund al străinului“.  Consecinţa pe termen lung este o generaţie crescută fără afecţiunea părintească. Amînarea repetată a reformării sistemului de apărare a întîlnit „salvarea“ prin războaiele NATO. „Băieţii noştri“ erau ori „plecaţi la un ban în plus“, ori eroi întorşi cu drapelul pe sicriu. Un sistem medical rămas la îndemîna şpăgii a fost părăsit de-o întreagă generaţie, conducînd la o absenţă acută a specialiştilor. Astăzi, nici o ştire de televiziune nu-ţi mai aduce veşti despre copilul tău. În schimb, felul fraudulos în care premierul Victor Ponta şi-a dobîndit doctoratul vorbeşte despre această plecare. Anunţurile repetate de admitere ale unor „fabrici de diplome“ vorbesc despre plecarea copilului tău. Cei 19 miniştri ai Educaţiei schimbaţi şi nici o reformă de durată ţi-au zăpăcit copilul şi i-au şoptit să plece dintre atîtea nisipuri mişcătoare. Mai exact, salariile mici din învăţămînt au dus la migrarea profesorilor din sistem. Cei care au rămas au fost martiri, dispreţuiţi, momiţi cu promisiuni politice. În sistem s-au înrolat persoane, nu profesori. A urmat admiterea doar cu buletinul, orele fără prezenţă, examenele fără ştiinţă de carte, masteratele şi doctoratele fără conştiinţă. Excepţiile nu sînt vizibile, intră în seria „secretelor“, doar pentru iniţiaţi. Generaţiei Internet îi sînt la îndemînă vizibilitatea şi competiţia. Societatea, statistic, agreează tot mai puţină concurenţă, pentru că asta înseamnă tot mai puţine întrebări pentru o guvernare eficientă. 

Context 2015 

În timp ce ne chinuim cu reforma, reuşita în societate înseamnă altceva decît învăţătură. Facebook-ul sau

îl învaţă pe orice nou ministru al Educaţiei că noile materii ar trebui să fie

la „roata mare“, scosul biluţelor pe nas, mentoratul în tăvălitul în făină, pe scurt, „basic instinct“, prestigiul social în noul secol 21. O punere de acord a teoriei cu practica, cunoscuta butadă a învăţămîntului, se face doar în ţara lui Grasu XXL: „Hai, defineşte succesu’ / Zici că banii, c*rvele, drogurile, vezi tu / Vestu’ sălbatic e aici / Unde toţi te trag în jos cînd doar vrei să te ridici“. 

De la Kretzulescu la Maiorescu 

De aceea, cred că, într-o societate a învăţămîntului mereu în umbră, întrebarea este la ce şi cui foloseşte acesta? Vom privi spre secolele trecute. Învăţătura nu era un capăt de lume. Lipscaniul bucureştean îşi are rost în experienţe comerciale şi personale, gusturi, mode, „lovituri“. Ienăchiţă Văcărescu nici el nu era dus la învăţătură, doar că familia vedea că domnitorii fanarioţi impuneau dăscălire la greacă de un Kavsocalivitul, la franceză, de un Linchou, la latină şi germană, de un Weber, şi toate acestea cît să deschidă uşi domneşti, să fie egalul fanarioţilor în conversaţii şi, de ce nu, la aspiraţii de domnie. Moda învăţăturii fanarioţii au adus-o în Ţările Române. Învăţătura lor le era de folos pentru a le fi sultanilor tălmaci în întîlnirile cu englezi, francezi. Şi cînd îi spui taine sultanului la ureche, nu înseamnă oare că-i eşti şi mînă dreaptă, că poţi fi trimis în Ţările Române? Restul au făcut armatele ţariste. Modernitatea românească s-a făcut în pas de dans, nu prin învăţătură (Şt. Cazimir –

, şi la dans franţuzesc laşi deoparte portul cel mitocănesc. Prima migraţie spre învăţătură au făcut-o tinerii fii de boieri, paşoptiştii, şi s-au întors cu studii neterminate, dar fascinaţi, dornici de schimbări grabnice. De aici, eşecul Revoluţiei de la 1848, ţara nu-i înţelegea, dar nici nu avea nevoie de ei. Nu este de ajuns să-nveţi, este necesar ca societatea să vadă rostul învăţăturii. C. Vintilă-Ghiţulescu rezumă (în

soarta acestora. Doctorul N. Kretzulescu vine cu diploma sa în faţa Comisiei medicale a Ţării Româneşti de la 1840. Comisia îl priveşte curios. Apoi, se-ntreabă dacă e-n deplinătatea facultăţilor mintale, el, un fecior de boier, să se coboare la exerciţiul punerii de ploscă. Dacă n-avea „pile“, nu înfiinţa şcoala de chirurgie la Colţea. Mai simplu i-a fost să ajungă prim-ministru al Ţărilor Române. Lui Ion Ghica, venit cu diploma în minerit, i se oferă o prefectură. Refuză, ceea ce îi aduce ştampila de „revoluţionar“. Nici reuşita Unirii Principatelor nu este rezultatul unei şcoli absolvite, ci al unei singure lecţii bine învăţate: diplomaţia. Dregătoriile şi funcţiile se dădeau pe „pile“, iar cititul şi socotitul erau de-ajuns. Folosul unei învăţături înalte este impus de modele de reuşită. Generaţia Titu Maiorescu, întoarsă de la studii, impune învăţătura de carte ca un criteriu de ascensiune socială.  În 1860, Maiorescu îşi ia licenţa în litere şi filozofie la Sorbona. La 22 de ani era profesor universitar la Iaşi. Prin cei mai importanţi membri ai grupului, Junimea impune competenţă şi criterii, în varii domenii de activitate (politica îl va avea pe P.P. Carp, istoria pe Xenopol etc.), dar face şi alegeri potrivite printre cei „fără şcoală“ universitară (I.L. Caragiale, I. Creangă, M. Eminescu). Simbolic şi practic, exerciţiul public al junimiştilor a făcut posibile reformele lui Spiru Haret. Efectele acestora se vor simţi abia la generaţia Noica-Eliade-Cioran-Ionesco. După o sută de ani, practice. Cum? Exerciţiu public – reforme – trend social – o Europă sub impuls francez şi iluminist. Valul legionar, puşcăria comunistă şi Cortina de Fier au creat noul mit: dom’le, ca intelectual, nu te poţi realiza decît în străinătate. 

Generaţia „Stahanov“ 

Exodul creierelor va reîncepe după 1948-1950. De data aceasta, jocul se desfăşoară în marea casă sovietică. Reformatorii, pînă atunci formaţi în Franţa sau Germania, acum aveau drept mentor Rusia. „Omul vechi“ a fost anihilat, „omul nou“ era „spălat pe creier“ (vezi şi L. Boia –

. Care-i rostul? Omul nou construieşte o societate nouă. Paradoxul şi falimentul şi-au dat mîna în 50 de ani. Conducătorul Nicolae Ceauşescu, absolvent a doar cîteva clase primare, conducea o ţară de absolvenţi de facultate, dintre care peste 60% erau ingineri (L. Boia –

. Or, nu este posibil, nu? Sper că aţi înţeles de ce. 

După 1989 

Nu uităm întrebarea: la ce folos învăţătura? Nici unul dintre trend-urile sociale nu a readus în discuţie rostul învăţăturii în România. Comerţul cu rulmenţi în Turcia, jurnalismul şi luptele sale acerbe au ucis limba română. Caritas-ul, FNI-ul, SAFI, Becali, nici una din speculaţiile amintite nu a părut să arate că învăţătura este esenţială pentru societate. Prim-ministrul Adrian Năstase a făcut un gest „generos“. A trimis, pe bază de burse şi contract de întoarcere şi integrare, zeci de tineri la studii în străinătate. Întorşi, într-o altă guvernare, aceştia au fost total dezrădăcinaţi. Guvernul Tăriceanu nu i-a încadrat în nici o poziţie publică, încercările lor de a se încadra în sistem au fost respinse, iar însuşi Adrian Năstase a avut o tentativă de sinucidere. Om cu multă carte şi avere, profesor universitar, prim-ministru.  

Aceasta este istoria 

Basmele sînt pline de iniţieri, în care prinţii sînt trimişi în străinătatea vreunui Balaur sau spre salvarea vreunei Prinţese. Nici acolo ştiinţa de carte nu este un capăt de ţară. De aceea, în zilele noastre, părinţii care şi-au condus copiii la aeroport sînt rugaţi să coboare din inerţie. Învăţătura în secolul XXI este un pariu riscant. Steve Jobs? Fără facultate. Zuckerberg? Adio studii. Iar, în România, adio, din nou, vînt de remaniere. Părinţii sînt sau nu parte din povestea copilului lor? Dacă acestora le trece prin cap să se întoarcă în România? Au făcut-o Bălcescu, Maiorescu. Nu însă Eliade, Cioran, Ionesco. 

Sociologia umorului (studiu de caz – presa scrisă de umor, 1859-1900, 1982-2007),