Disperaţi după normalitate
- argument -
Preocupaţi de majorităţi, cătuşe şi denunţuri, împachetate în zeci de breiching niuzuri, din politica internă, cu agenda de politică externă ocupată de Putin, uităm de o vreme să ne uităm şi la o altă vecinătate a României, pe vremuri numită generic „butoiul cu pulbere“ al Europei: Balcanii de Vest. În ultimii doi ani de la semnarea, sub tutela UE, a acordului de normalizare a relaţiilor Belgrad – Priştina, lucrurile au evoluat, unele în bine, altele deloc spectaculos, dar din toate direcţiile însă, spre UE. Asta nu înseamnă că tensiunile s-au stins definitiv sau că s-a făcut pace cu trecutul. Dar înseamnă că există dorinţă, determinare şi, cum îi place Bruxelles-ului să spună: un
. Pentru unele state din regiune, acest plan a evoluat pînă la statutul de stat candidat la UE, pentru altele este nevoie de mai multe resurse, răbdare, cunoaştere, iar pentru unele chiar de recunoaştere.
Centrul Român de Politici Europene a organizat, împreună cu Kosovo Foundation for Open Society şi British Council, o vizită de documentare în Kosovo, parte a proiectului „Connecting with Europe“, în care am invitat reprezentanţi ai Parlamentului României, ai organizaţiilor nonguvernamentale, experţi interesaţi şi activi în zona Balcanilor şi, mai ales, jurnalişti români pe care să îi punem faţă în faţă cu noile realităţi dintr-una din cele mai tensionate locuri din regiune: Priştina. Pe toate vocile, de la preşedinte la membri ai executivului, de la parlamentari la primarul uneia din cele mai importante comunităţi sîrbe din Kosovo, cea de la Gracianiţa, de la EULEX – cea mai mare misiune externă a UE pentru justiţie – la ambasadori, de la jurnalişti pînă la veteranii de război, am putut vedea mult din feţele acestei regiuni.
Ca şi în cazul Ucrainei înainte de Euromaidan, relatările despre aceste locuri sînt puţine, iar atunci cînd sînt preluate sau aduse în faţa opiniei publice sînt, de regulă, negative, conflictuale. Pentru că normalitatea nu face ştiri. Iar Kosovo este un loc disperat după normalitate. Un loc pe care reputaţia îl ajunge mereu din urmă şi unde oamenii se străduiesc, aproape înduioşător, să te convingă că şi ţara lor e… o ţară normală, ca orice altă ţară.
Unul dintre obiectivele vizitei de documentare în Kosovo a fost acela de a vedea şi de a înţelege aşteptările acestei regiuni de la Bucureşti, de a vedea cum şi în ce fel experienţa noastră recentă de tranziţie poate fi exportată, dacă nu e momentul unor abordări bilaterale mai constructive şi mai consistente. Aşteptările faţă de România sînt mari şi pleacă dintr-un refuz: refuzul de a recunoaşte acest stat. Dincolo de asta, am discutat despre cum putem lucra împreună – dacă Bucureştiul nu recunoaşte Kosovo, nu înseamnă că acesta nu există. Şi dacă există, trebuie ajutat să se normalizeze. Altfel, sărăcia, izolarea, extremismul pot readuce în actualitate metafora cu butoiul de pulbere. Este o temă în care am lăsat vocile din Kosovo să vorbească cu publicul român: oficiali, veterani, vecini de extremişti fugiţi în Siria, jurnalişti. Toţi în căutarea normalităţii, într-un stat care vrea să ne convingă că nu aşteaptă nimic special de la noi, decît normalitate.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
