„Dacă ţara e stricată, vreau să ajut la repararea ei“
Lumea este pusă în mişcare de idei, de credinţe, care deseori le parvin oamenilor fără a fi digerate în prealabil. O astfel de idee, din ce în ce mai puternică în România, este cea a „ratării naţionale“: românii, ca naţie, au eşuat, iar fiecare trebuie să-şi croiască un viitor cît mai departe de acest trist eşec. Mulţi tineri pornesc la drum cu ferma convingere că se vor realiza numai în străinătate, nu şi în România. Astfel, aceşti tineri caută să aplice la facultăţi din străinătate, planificîndu-şi o carieră „în afară“. Sînt şi destui cei care fac facultatea în străinătate şi care vor totuşi să se întoarcă. Motivele pentru care unii aplică în străinătate sînt variate, tendinţa totuşi este clară. Întrebarea ce decurge din toate acestea este, însă: se găseşte viitorul nostru doar în afară? Şi ar mai fi o întrebare interesantă de pus: cît foloseşte studiul în străinătate unui om care doreşte să îşi construiască o carieră în ţară?
Înainte de a răspunde acestor întrebări, simt nevoia de a puncta un amănunt esenţial pentru discuţie. Situaţia în care se află ţara noastră, cea de a pierde în favoarea străinătăţii o adevărată elită în formare, compusă din tinerii studioşi, nu este singulară în lume. Această „migraţie a creierelor“ e un fenomen ce caracterizează întreaga Europă de Est şi chiar Africa. Ţările de baştină sărace şi subdezvoltate prezintă prea puţin interes pentru cei care îşi doresc studii înalte şi o carieră de succes, iar fenomenul globalizării le-a dat acestor oameni posibilitatea de a pleca în ţările cele mai dezvoltate. Este un fenomen de mare impact, care afectează multe ţări, nu doar pe a noastră. Şi atunci, de unde această exacerbare a situaţiei la români, atît din punctul de vedere al celor ce pleacă („În România e un dezastru, vreau să plec cît mai repede!“) cît şi din al celorlalţi („Ia uite cum pleacă toţi afară!“)? Şi unii, şi ceilalţi ar adăuga: „Ca la noi, la nimeni“. Românii s-au obişnuit să se judece pe ei înşişi fără să folosească termeni de comparaţie. De aceea ni se pare că sîntem unici în toate (bune sau rele). Astfel, atîţia tineri sînt gata să renunţe la orice gînd de a face carieră în România: ei cred că la noi e un dezastru, unic în proporţiile lui, iar viitorul trebuie să şi-l clădească în altă parte. Ei nu-şi imaginează că vecinii noştri ar putea găsi la fel de multe motive pentru a avea aceeaşi atitudine, ceea ce înseamnă că România nu e unică, deci nici eşecul nostru ca naţie nu e unic şi nici aşa de mare.
Eu am decis să rămîn în ţară pentru că doresc să construiesc ceva trainic aici. Ne plîngem că ducem lipsă de atîtea lucruri. Eu văd în asta o oportunitate: în cîte domenii nu putem fi pionieri, în cîte locuri nu putem construi, nu putem edifica, nu putem ajuta! Mă gîndesc la nişte muncitori care părăsesc un şantier pentru a lucra la un zgîrie-nori căruia i se mai pun cîteva etaje. Unde este munca mai multă, dar şi sentimentul de împlinire? Unde contează mai mult munca ta? Pe şantierul abia deschis, evident. De ce să-l părăsim?
Desigur, există posibilitatea de a face o facultate în străinătate şi de a te întoarce să faci carieră în ţară. Pentru domeniul meu de studiu (Dreptul), acest lucru e aproape imposibil. Dar există cursuri de master, există alte oportunităţi. Ele nu trebuie neglijate. Educaţia din Occident este superioară în multe moduri celei de la noi, şi de ea trebuie să profităm. Dar naţiile cu viitor au preluat mereu cunoştinţele altora ca să le pună în practică acasă şi să le ducă mai departe. Dacă învăţăm acolo, să clădim aici ceva!
Ce folos are, deci, pentru un român care vrea să facă o carieră în ţara lui să meargă la o facultate în străinătate? Depinde mult de persoană şi de facultatea dorită. Însă studiul în străinătate poate ajuta pe oricine. Înfierarea plagiatului, accentul pe aplicarea cunoştinţelor dobîndite şi lecţiile de democraţie pe care, vai, trebuie încă să ni le însuşim sînt doar cîteva din aspectele de care putem profita. Trebuie, desigur, să-ţi poţi găsi de muncă apoi, în ţară, cu ajutorul cunoştinţelor dobîndite la aceste facultăţi străine.
În fine, pot spune că nu îmi e dragă nici emigraţia, nici criticarea celor ce emigrează. Şi, mai ales, nu împărtăşesc privirea în alb şi negru asupra sistemului educaţional de la noi versus cel străin. Fiecare are avantajele şi dezavantajele lui. Eu am ales să fac Dreptul în ţară, ca să pot aplica aici cunoştinţele dobîndite. Alţii pot face o facultate în străinătate pentru ca apoi să se întoarcă sau să rămînă. Şi eu consider că un curs de master în străinătate mi-ar folosi. Ceea ce cred ferm, însă, este că aici, în ţara asta, noi putem construi ceva trainic. Dacă ţara e stricată, vreau să ajut la repararea ei. O naţie puternică este şi o naţie prosperă. Dacă visăm la prosperitate în sînul altor naţii, va fi mult mai rău decît dacă încercăm să ne clădim prosperitatea la noi acasă. Pînă la urmă, acest cuvînt, „acasă“, are un sens. De aceea doresc să rămîn.
Andrei Greceanu este elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional „Sf. Sava“.
