22 era

Cum arăta presa acum 25 de ani? 

Nu pot vorbi la general despre cum era jurnalismul atunci, pentru că nu era într-un singur fel. Dar aş putea vorbi despre jurnalişti şi, simplificînd, putem spune că pe de o parte existau vechii jurnalişti, care lucraseră în presa comunistă, şi pe de altă parte erau nou-veniţii, fie scriitori, fie tineri care îşi abandonau facultăţile unde intraseră fără vocaţie. Aceşti nou-veniţi, mai toţi, intraseră într-o presă independentă – în fapt, o presă de opoziţie faţă de o putere foarte agresivă. 

Dar şi pe jurnaliştii proveniţi din presa comunistă i-am putea împărţi în două fronturi politice, unii arondaţi clar acestei puteri nou instalate (FSN, preşedintele Iliescu, premierul Petre Roman, influentul Silviu Brucan etc.) şi ceilalţi, care scriau, pe faţă, contra lor. 

Aici mai vreau să adaug o nuanţă: a fi contra FSN nu însemna, atunci, că eşti alături de partidele istorice, aflate în opoziţie. Educaţia comunistă lăsase în suflete, chiar şi ale celor ce se credeau neatinşi de ea, o suspiciune faţă de aceste partide şi o condescendenţă (cînd nu era de-a dreptul dispreţ) faţă de reprezentanţii lor, vîrstnici şi maginalizaţi după ce ieşiseră din închisori. Iar ziarele partidelor istorice erau destul de slabe, făceau propagandă pe invers. 

Se putea scrie echidistant? 

Nu prea se putea scrie echidistant, pentru că se scria fie pragmatic, ca un angajat al noii puteri, fie emoţional, din zona Opoziţiei: e imposibil de transmis încărcătura emoţională provocată de libertatea plătită cu sînge în decembrie ’89 şi de absenţa justiţiei. Diferenţa faţă de azi este că, atunci, cel puţin nu exista pretenţia echidistanţei, nu se făcea referire, cu atîta tupeu, la deontologie, în timp ce se practică un jurnalism angajat. 

Cum v-aţi raportat la Piaţa Universităţii şi la mineriade? 

Numele meu trebuie să se afle pe listele de susţinători ai Pieţei Universităţii, chiar dacă nu am vorbit din balcon, nu am fost o figură marcantă, ba chiar am frecventat Piaţa Universităţii mult mai puţin decît colegii mei. Nu am temperament de activist. Îmi amintesc însă o vizită la cei aflaţi în greva foamei, cerînd o televiziune liberă (Televiziunea aşa-zis liberă, de atunci, condusă de Răzvan Theodorescu, prezenta foarte partizan, în favoarea Puterii, manifestaţia din Piaţă), iar articolul se găseşte în colecţia revistei

. Revista a fost profund angajată în această manifestare şi pentru că Stelian Tănase, redactorul-şef al

, era una din persoanele implicate puternic în mişcarea Pieţei. El a asistat la şedinţele asociaţiilor, a vorbit din celebrul balcon al Facultăţii de Geologie şi a înfruntat reproşurile unor colegi din GDS care doreau mai degrabă neutralitate faţă de acest fenomen. 

În timpul mineriadei nu am fost în ţară, din întîmplare eram cu Stelian Tănase într-o vizită de documentare în Suedia şi, cînd ne-am aflat la Radioul public suedez, ni s-a spus să încercăm să vorbim la redacţia noastră, fiindcă pare-se că în România se întîmplă ceva. Ne-au făcut legătura cu colegii de la

, care ne-au povestit ce făceau minerii în Bucureşti şi, ca nişte jurnalişti profesionişti ce erau, ne-au şi înregistrat şi au transmis, tradusă, foarte repede, discuţia care ne tulburase şi îngrozise. Atunci am crezut că s-a pierdut tot ce se cîştigase în decembrie 1989. 

Cum se vede acum, retrospectiv, această poveste? 

I-am cunoscut atunci pe unii dintre cei care făceau presiuni, prin intermediul instituţiilor internaţionale, pentru eliberarea celor arestaţi, şi vreau să-l numesc în primul rînd pe Mihnea Berindei. El avea să adune şi să publice, foarte repede, informaţia într-o cărticică scoasă sub egida GDS şi se va ocupa şi de nişte avocaţi străini. Eram, în plină vară, la redacţie, cînd a venit, proaspăt eliberat – şi din spital, şi din închisoare –, Marian Munteanu, ca să mulţumească GDS. Peste doar cîteva luni, însă, îmi amintesc că în conducerea Alianţei Civice erau deja tensiuni împotriva lui, iar în

apărea un articol critic despre el. 

Dacă Marian Munteanu devine tot mai greu de definit acum, semnalul Pieţei Universităţii – pentru o societate democratică, pentru o Românie europeană, pentru ca să nu rămînă la putere aceiaşi care conduseseră şi în regimul trecut etc. – îşi păstrează valabilitatea. Ca şi emoţia celor ce au venit acolo, seara, ca la o

. Cea mai bună dovadă este faptul că simbolul Pieţei Universităţii a tot fost dezgropat şi refolosit, de următorii actori politici, ba chiar şi de mişcări fără lideri, eteroclite, cum a fost cea pentru Roşia Montana. 

Procesele nerezolvate ale mineriadelor (ca şi ale crimelor din decembrie 1989) continuă să pună sub semnul întrebării Justiţia care îşi tot clamează independenţa. 

22

Anii romantici

a consemnat Matei MARTIN 

Foto: L. Muntean