Sus pe net cu Arta

Mediul online oferă în zilele noastre un acces bulimic la informaţie şi, din ce în ce mai mult, la ceea ce numim tradiţional „arte vizuale“. Lumea artei a adoptat tardiv tranziţia către Internet din două motive: frica de a devaloriza operele prin răspîndirea lor online şi incompatibilitatea virtualului cu fizicalitatea lucrărilor. În ultimii cinci ani, aceste reţineri s-au diluat şi au lăsat loc apariţiei multor platforme online dedicate descoperirii şi prezentării artiştilor, achiziţionării de lucrări, cercetării şi documentării, precum Artsy, Google Art Project, Saatchi Art, Paddle 8, WikiArt. Azi, Internetul joacă un rol crucial în dinamicile lumii artei, multiplicînd punctele de intrare şi opţiunile de interacţiune ale artelor vizuale către un public tot mai larg şi divers.

În ultima jumătate de secol, arta contemporană s-a afirmat ca un spaţiu puternic şi eterogen de cunoaştere şi de activitate. Instituţiile şi evenimentele dedicate artei s-au înmulţit într-un ritm ameţitor, în paralel cu dezvoltarea unei pieţe internaţionale robuste şi în continuă expansiune, care a ataşat valorii artei o dimensiune economică. Toate acestea au multiplicat profesiile dedicate contextualizării, prezervării şi comerţului cu artă. Proliferarea Internetului ca reţea rizomatică s-a adăugat acestor schimbări structurale, avînd un impact crucial asupra eficienţei lor. 

Internetul ne oferă alternativa cea mai simplă şi confortabilă pentru a accesa ce ne dorim într-o versiune similară tehnic cu realitatea. Ce primim, însă, e doar un surogat – Internetul produce iluzia unei lumi paralele care ne ţine departe de lumea fizică a obiectelor şi, în cazul artei, de o experimentare a lucrărilor în spaţiu şi timp, în fizicalitatea lor. Viaţa reală şi cea virtuală se combină azi pentru a forma experienţa cotidiană a lumii urbanizate, iar acest tip de acces devine un mod de consum şi de participare la lumea artei. Statisticile confirmă faptul că Internetul nu descurajează oamenii să se deplaseze pentru a vedea artă „pe viu“, dimpotrivă. În 2013, peste 400.000 de oameni au vizitat Bienala de Artă de la Veneţia. Anul acesta, se aşteaptă ca numărul vizitatorilor să depăşească o jumătate de milion. 

Milioane de imagini, mii de dolari 

În medie sînt încărcate 70 de milioane de imagini pe zi doar pe o singură platformă precum Instagram – un număr colosal, care ne arată că am intrat indiscutabil în era imaginilor. Proliferarea lucrărilor de artă printre alte milioane de imagini şi utilizarea acestora ca material artistic au dus arta şi cultura vizuală populară într-un punct unde sînt practic inseparabile, aproape indistincte. Electric Objects se reclamă drept „un computer făcut pentru artă“ – în principiu, un ecran cu caracteristici tehnice special concepute pentru afişarea în spaţiul privat a lucrărilor de artă „captive pe Internet şi pe dispozitive mobile“. Obiectul va funcţiona ca un tablou care rulează artă video, artă digitală, artă tradiţională digitalizată, dar şi poze de familie. Această inovaţie va participa la transformarea deja avansată a culturii vizuale individuale într-o nebuloasă gigantică cu o taxonomie fragilă. Asta face ca baza de cunoaştere vizuală a societăţilor occidentale să nu mai fie dobîndită unitar şi centralizat în spaţiul public (prin şcoală, instituţii, muzee, televizor etc.), ci la nivel privat, devenind multiplă, descentrată şi interconectată. 

O ilustrare perfectă a acestui fenomen este expoziţia „New Faces“ a lui Richard Prince. În 2014, Prince a umplut Galeria Gagosian de

-uri, imprimate în format mare, apropriate de pe conturile Instagram ale altor persoane, unele necunoscute. Contribuţia lui Prince era aceea de a adăuga un comentariu sub respectiva fotografie. Lucrările din expoziţie au ajuns anul acesta să fie vîndute la Tîrgul de Artă Frieze din New York cu 900.000 de dolari bucata. Ca răspuns la faptul că artistul n-a cerut în prealabil acordul utilizatorilor, una dintre fotografiile din expoziţie este acum pusă în vînzare online de către Suicide Girls, deţinătoarele contului Instagram de unde a fost preluată, în exact acelaşi format ca lucrările lui Prince, dar cu un preţ de doar 90 de dolari, profiturile urmînd a fi donate unei organizaţii care se ocupă de drepturile utilizatorilor de Internet. Reutilizarea şi redistribuirea imaginilor

este o practică ce domină în acest moment cultură vizuală a omenirii. În acest caz, imaginile originale devin artă, care devine din nou imagine. Imaginile încep astfel să aibă o viaţă independentă de autorul lor, creatorul avînd mai puţină putere decît circuitul de distribuţie şi de apropriere pe care opera îl declanşează. 

Individual vs grup 

Ideea de artă ca obiect sacru îşi are originea într-o perioadă în care arta nu se numea „artă“, ci era efectiv un obiect de cult. Cîteva secole mai tîrziu, în epoca industralizării şi a dezvoltării fotografiei, Walter Benjamin a susţinut că lucrarea de artă are o aură care nu se poate transmite în reproduceri. În continuarea teoriei lui Benjamin, Carol Duncan postula în anii ’90 că muzeele sînt spaţii laice de ritual, nu numai pentru că împing către practici comune cu reguli prestabilite (

parcursul vizitatorilor în muzeu), dar mai ales pentru că oferă o experienţă asemănătoare cu cea a ritualurilor religioase. Vizitatorul se deschide către un orizont metafizic al existenţei, lucrarea de artă oferindu-i o apropiere dublă de adevăr şi de sacru. Tot în anii ’90, criticul de artă Nicolas Bourriaud înaintează noţiunea de artă relaţională ca viitor al practicii artistice în era Internetului. O artă destinată să fie văzută şi înţeleasă la nivel de grup, şi nu prin consum individual. Iată că azi se materializează şi se accelerează ultimul concept, fragilizînd validitatea teoriilor lui Benjamin şi Duncan.

Cu toate acestea, anumite lucrări vor rămîne impermeabile unei vieţi online. O operă ca

a lui Walter de Maria nu poate fi înţeleasă decît în contextul real în care se află pe Wooster Street în New York. De Maria a umplut o întreagă încăpere cu o jumătate de metru de pămînt, lăsînd o singură deschidere de unde această instalaţie vie să poată fi privită. Lucrarea este întreţinută – udată, aerisită şi curăţată de eventuale ciuperci – de către Dia Art Center, care o deschide publicului săptămînal de peste 25 de ani. Culoarul din al cărui capăt este vizibilă toată camera este atît de restrîns încît, dacă sînt mai mult de trei vizitatori în acelaşi timp, se creează involuntar o intimitate între ei. Să „vezi“ această lucrare înseamnă să remarci dimensiunile camerei, să miroşi pămîntul, aerul, să simţi nivelul de umiditate, să auzi respiraţia necunoscutului de lîngă tine. Aşadar, pînă şi numărul de oameni care privesc simultan lucrarea devine un aspect estetic imposibil de transmis pe altă cale decît „prezenţa“. 

Spaţiile expoziţionale vor continua de aceea să deţină o mare importanţă în conceperea unui discurs despre artă şi în experienţa artei ca eveniment social, doar că sensurile pe care arta le aduce cu sine vor fi din ce în ce mai colaborative, şi asta nu doar în sălile de expoziţie, ci mai ales pe diverse platforme online – dialogul despre artă devenind la rîndul său parte din operă. Ştim azi că un ecran poate, prin funcţia lui, să devină o extensie a unei persoane dacă, de pildă, conversăm intens prin intermediul său. Tot aşa, ecranul poate să devină o extensie a lucrării de artă. De asemenea, o lucrare de artă îşi poate extinde existenţa în mintea privitorului prin compilaţia de activităţi online legate de ea, de la articole şi poze turistice la comentarii şi

-uri. 

Arta este şi un sistem de cunoştinţe şi semnificaţii, nu numai o experienţă empirică emoţională. Acest sistem se formează acum predominant în mediul digital. Aşa cum fotografiile făcute în timpul performance-urilor Marinei Abramovici sînt azi considerate lucrări de artă în sine, prin referinţă la actele ei artistice efemere specifice momentului, spaţiului şi publicului prezent (şi prin geniul galeristului ei, Sean Kelly), tot aşa metaimaginile şi metatextele ajung să devină documente integrale ale operei artistice. Mişcarea însăşi a unei lucrări de artă puse online îi adaugă valoare şi semnificaţie. Văzut astfel, Internetul îmbogăţeşte biografia unei opere. 

Arta este inseparabilă de reprezentaţie, înseamnă o aducere în realitate a unei idei sau a unei emoţii, dar este separabilă de obiect şi poate circula doar ca imagine, renunţînd la fizicalitatea ei. Dar nu va putea fi niciodată separată de un public conştient că ceea ce se expune în faţa lui este artă. Această conştientizare necesită educaţie şi contextualizare. Obiectualitatea este mai puţin importantă decît faptul că remarcăm existenţa unei forme noi, a unui mesaj artistic, a unui sentiment adus de expunerea la artă, fie ea auditivă, vizuală sau scrisă. Pentru a face posibilă din nou o atenţie reală la artă, trebuie construit un echilibru între omniprezenţă şi comoditate, calitate şi contextualizarea conţinutului. Este evidentă azi necesitatea unei alfabetizări vizuale, luînd imaginile şi literatura că două sisteme de comunicare şi creare de sens la fel de valide şi cu impact similar asupra indivizilor şi societăţilor. 

Lumea imaginilor şi lumea artei se confundă fără a crea repere clare în procesul de ridicare a unei imagini la rang de artă. De aceea, educaţia şi discursul despre artă în spaţiul public trebuie să creeze noi termeni de evaluare a acestor artefacte pentru a nu pierde puterea transformativă a artei şi a rămîne doar cu o putere informativă sau, în cel mai rău caz, doar cu una distractivă.  

Elvira Lupşa este consultant artistic independent, fondatoare şi curatoare Unicat. Mai multe la http://unicat.co/.