Consumul, dincolo de bine şi de rău

Probabil că în fiecare casă existau locuri interzise copiilor, pentru că obiectele care le populau purtau o valoare greu de înţeles de către cei mici. Cărţile de pe raftul de sus nu trebuiau atinse, casetele video nu erau un motiv de joacă, iar unele dintre viniluri, însoţite de autograf, stăteau la loc de cinste, departe de ochii şi mîinile copiilor. Cînd am crescut, aceste locuri mi s-au deschis. Mi s-a explicat raţiunea păstrării acestor obiecte la loc de cinste. Unele cărţi se vindeau la pachet: la una bună, trei proaste. Astfel, ca să pui în bibliotecă o singură carte pe care o urmăreai de multă vreme, trebuia să plăteşti pentru trei. Cu casetele era şi mai greu. Era scump să le închiriezi, aşa că trebuia mereu să schimbi amabilităţi cu un prieten mai înstărit care putea să ţi le înregistreze. În sfîrşit, înţelesesem de ce ne uitam tot anul la aceleaşi trei desene animate şi filme. 

Mai tîrziu am moştenit şi eu această plăcere a colecţionarului. Mă plimbam prin cartier cu o listă de casete pe care aş fi vrut să le dau la schimb şi o alta cu cele pe care aş fi vrut să le găsesc. Făceam trocuri, iar atunci cînd dădeam peste o raritate, dublam oferta cu o vafă ca să mă asigur că ceea ce îmi doream îmi va aparţine. Însă, nu peste mult timp, a venit Internetul, iar viaţa mea a luat o cu totul altă turnură. Mi-am pus DC++ şi Soulseek şi am dat drumul descărcărilor care încărcau mereu factura de telefon. Mereu eram muştruluită că depăşisem norma, dar cui îi păsa cînd aveam atîta muzică şi filme la un click distanţă? Era un cost pe care mi l-am asumat fără să stau pe gînduri. Ascultam, mă uitam, citeam, ştergeam şi porneam mai departe. 

Există mai multe motive pentru dispariţia treptată a dorinţei de a pune laolaltă toate obiectele culturale consumate pe parcursul unei vieţi. Unul dintre ele este apariţia Internetului şi a noilor tehnologii. Pirateria a luat locul cumpărării, iar mediul virtual ţine acum locul librăriilor şi al altor magazine culturale. Totul se află la un click distanţă, iar eforturile şi timpul necesare găsirii şi aproprierii au scăzut considerabil. Trăim într-o epocă a dematerializării obiectelor culturale, dar acest lucru nu trebuie interpretat ca sfîrşitul Luminării.

Paradigma post-proprietăţii 

Ne aflăm într-o paradigmă a post-proprietăţii, în care clasica proprietate e înlocuită de accesul liber şi flexibil la diverse obiecte. De exemplu, conţinutul digital precum cărţi, filme, muzică, jocuri video, programe e mai degrabă accesat şi consumat prin intermediul pirateriei sau al

-ului decît prin achiziţionare. Această paradigmă se răsfrînge şi în afara mediului virtual. În loc de a cumpăra şi întreţine o bicicletă sau o maşină, oamenii preferă să le împartă (

) sau să le închirieze. 

Însă, cu precădere, actul formativ al consumului cultural nu mai cere cu necesitate posesia fizică a obiectelor. Muzica, fotografia, arta, cărţile, filmele sînt ubicue şi imateriale, datorită codului binar ce le stă la bază. Indiferent de limitările sociale sau culturale pe care le avem, aproape tot ce ne dorim poate fi găsit, cumpărat sau descărcat de pe Internet, chiar dacă e duminică, Crăciun sau zi de Sabat. Răspîndirea Internetului şi a noilor tehnologii are implicaţii formidabile pentru consumul cultural. Acesta se democratizează în adevăratul sens al cuvîntului, toţi internauţii putînd accesa, în mare, acelaşi conţinut extrem de variat şi de bogat. Însă ceea ce a dus la o democratizare

a culturii este chiar pirateria. Fără a plăti, fără a fi constrîns de resursele pe care le deţii sau nu, poţi accesa noi şi diverse lumi ideatice care înainte erau disponibile numai celor privilegiaţi.

Mulţi dintre utilizatorii de Internet piratează, mai ales în România, unde consecinţele sînt aproape inexistente. Deşi conotaţia termenului este una negativă, istoria sa arată că este, de fapt, un fenomen natural care apare prin 1450, odată cu presa lui Gutenberg, continuă în anii ’60 cu radiourile pirat, iar în anii 2000 îşi găseşte apogeul în mediul virtual. Însă abia în acest mediu ea capătă un caracter global. Piraţii mînuiesc codul ca nimeni alţii şi construiesc chibuţuri transnaţionale de partajare a fişierelor. 

Care este însă motivul în virtutea căruia pirateria devine a doua natură a celor ce se conectează şi imersează în mediul virtual? Răspunsul este simplu: oamenii sînt consumatori de cultură, iar Internetul permite un acces sporit, gratuit, comod şi total la o întreagă panoplie de obiecte culturale (chiar dacă nu sînt obiecte fizice, ele sînt tot obiecte, însă digitale). Mai mult, creşterea capacităţilor de stocare ale computerelor şi

-urilor, accesul facil şi relativ ieftin la Internet şi preţul scăzut al instrumentelor necesare pentru conectare sînt factori care transformă accesarea culturii într-un proces cu costuri minime şi beneficii maxime. 

Progresul incremental ce poate fi observat în domeniul IT-ului a făcut loc unui nou fenomen, cel al

-ului. Încet-încet, pirateria este lăsată în urmă şi înlocuită de accesul imediat la varii obiecte culturale. De ce să mai încarci computerul cu încă un proces şi de ce să îi mai ocupi din limitatul spaţiu de stocare, cînd poţi pur şi simplu să te uiţi sau să asculţi, apoi să închizi

-ul şi să mergi liniştit la culcare? Din ce în ce mai mulţi utilizatori preferă

-ul pentru consumul cotidian (precum cel de seriale, albume noi etc.) şi descarcă numai ce ar ţine morţiş să folosească, chiar şi în rarele momente în care „pică net-ul“. 

Dematerializarea consumului 

Dar impactul Internetului la nivel social nu se opreşte aici, ci se răsfrînge şi asupra utilizatorului. Astăzi nu mai avem de-a face cu modelul clasic producător – consumator; este şi el depăşit prin apariţia unei alte tipologii de internaut, cea a

, un hibrid între cele două. Nu doar consumul s-a deschis tuturor, ci şi posibilitatea de a crea şi de a face disponibilă oricui forma publică a veleităţilor noastre artistice. Astfel, oamenii sînt motivaţi nu doar să ia, ci şi să dea înapoi cîteva ceva, în măsura preocupărilor şi capacităţilor lor.

Poate că nu mai căutăm să deţinem la fel de multe cărţi, CD-uri sau DVD-uri ca înainte, însă acest lucru nu se traduce şi în consum. Se pare că, în fapt, Internetul a adus cu sine numeroase avantaje şi beneficii pentru fiecare utilizator în parte. Nu numai că vînzările pentru produse culturale nu au scăzut, aşa cum s-ar crede, ci ele au crescut proporţional cu numărul oamenilor care au descoperit lumea ideilor, după cum arată un studiu din 2012, de la Pew Research Centre. Odată cu scăderea achiziţionării obiectelor culturale fizice au dispărut şi colecţiile, însă, din nou, nici acesta nu e un lucru tragic. Pe măsură ce oamenii consumă mai mult prin descărcare sau

, se expun unor noi lumi şi posibilităţii de a duce mai departe arta şi cunoaşterea. Şi poate că este mai important ca fiecare să aibă o mini-arhivă mentală, decît să investească timp şi energie în construirea unei colecţii care, odată pusă la punct, rareori va mai fi deranjată. 

Ce ne facem însă cu muzeele, galeriile, lecturile publice sau alte

? Ele încă trăiesc, şi chiar pe picior mare. Mulţi cercetători spun că numărul tot mai mare de vizitatori ai diverselor centre culturale ale lumii poate fi şi el pus pe seama Internetului. Acum te poţi plimba prin galerii virtuale, poţi admira capodopere arhitecturale prin Google Streets şi poţi comunica cu oameni din orice colţ al lumii. Însă acest fapt nu înseamnă că indivizii se mulţumesc numai cu aceste lucruri, ci, din contra, li se stîrneşte apetitul pentru a simţi şi vedea cu ochii lor tot ce au păstrat în

drept valoros. Internetul este ca o poartă către noi lumi, un fel de teasing pentru fel şi fel de experienţe culturale şi nu numai. 

Sînt sigură că mai există internauţi care păstrează melancolia arhivarului şi mîndria colecţionarului. Dovada sînt cele cîteva reţele de partajare a obiectelor culturale rare (filme vechi, de nişă, manuscrise, documente istorice vechi etc.). În acele mici lumi, în care trebuie să umbli cu grijă şi să respecţi regulile şi normele interne cu sfinţenie, se mai pot găsi colecţii impresionante formate din materiale peste care cu greu mai poţi da în alte colţuri ale Internetului. 

Poate că simplul fapt de a şti că poţi ajunge la ceva este mai important decît a-l deţine. În fine, generaţia nativilor digitali a inaugurat „economia de partajare“ şi a schimbat faţa filantropiei prin

. Poate că aceasta este, într-adevăr, generaţia care modifică radical sensul proprietăţii. Atunci cînd plăcerile „proprietăţii imediate“ pierd teren în favoarea opţiunilor nelimitate, probabil că ne apropiem de o defetişizare a culturii. 

Cristina Voinea este editorul platformei ccea.ro şi absolventă a masteratului de Etică aplicată în societate, afaceri şi organizaţii, Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.