Valea Jiului după 25 de ani: nostalgie, frustrări şi resentimente - interviu cu David KIDECKEL

„Muncitorii sînt vizibili doar cînd ameninţă sau protestează. Altfel, sînt ignoraţi sau arătaţi cu degetul ca simboluri ale eşecului socialismului“, scrie David Kideckel în prefaţa cărţii sale despre România post-socialistă. Antropologul american a studiat în anii ’70 procesul de tranziţie de la societatea rurală la societatea urbanizată. Obiectivul cercetării: colectivizarea şi industrializarea. A revenit în România la sfîrşitul anilor ’90, de această dată pentru a evalua tranziţia democratică şi mai ales evoluţiile din post-socialism. În cursul cercetărilor a realizat interviuri cu peste cincizeci de mineri din Valea Jiului. Pe David Kideckel l-am întîlnit la începutul lunii mai, la Bucureşti. Venise din nou în România, printre altele pentru a studia patrimoniul industrial din regiunea minieră pe cale de a fi închisă. 

Cine era interesat, în SUA, de o cercetare despre industrializarea României în anii ’70? 

Eram doctorand la Universitatea din Massachusetts. Profesorul nostru a alcătuit o echipă, împreună cu mine şi alţi cinci doctoranzi. Studiase înainte în Tirol şi era interesat de problemele etnice. Cum oraşul Braşov era foarte ofertant din acest punct de vedere, căci era un oraş multietnic, şi-a propus să vină să studieze comunitatea de acolo. A vrut să vadă cum trăiesc oamenii în socialism. Aşa că am venit în România. 

Ce aţi găsit aici? 

În 1973-1974 era chiar OK, era o atmosferă promiţătoare. În orice caz, în 1974 am avut libertatea să facem cercetarea noastră, am avut, cum se spune,

din partea autorităţilor. Ceauşescu încerca să facă o politică abilă, să danseze între URSS şi Occident. Iar noi eram la locul potrivit şi la momentul potrivit. Cîţiva ani mai tîrziu, într-adevăr, lucrurile s-au schimbat şi ne-ar fi fost mult mai greu să ne facem treaba, căci românii nu mai aveau voie să vorbească cu străinii sau, dacă vorbeau, trebuia să dea declaraţii la Miliţie. 

Care erau obiectivele cercetării? Şi care era metoda? 

Am folosit metode clasice antropologice: observaţia, interviul etc. Am studiat zona industrială Făgăraş. Am luat parte la toate aspectele vieţii sociale. Am fost şoferul preşedintelui de CAP, am lucrat la cîmp, am făcut de toate. Şi am mers prin fabrici, am făcut multă muncă de teren, am vorbit cu tot felul de oameni. Aveam vreo 25 de ani, nu călătorisem încă prea mult, nu mai călcasem prin Europa. Eram naiv. În orice caz, a fost romantic: era o senzaţie foarte tare să fii în România, să trăieşti aici în timpul Războiului Rece. 

Cum aţi ajuns în Valea Jiului? 

Era prin 1999, imediat după ultima mineriadă, după episodul de la Cozia. N-am vrut să fac un studiu despre mineriade, am vrut să înţeleg cum s-a schimbat viaţa muncitorilor după socialism. Toată lumea era sătulă de muncitori. Socialismul se bazase pe clasa muncitoare, chit că asta era adesea doar o ficţiune. Am vrut să fac o comparaţie între oamenii pe care îi cunoscusem la Făgăraş, cei care lucraseră în industrie, dar şi la CAP, şi minerii din Valea Jiului. Sînt două zone diferite, dar am vrut să stabilesc nişte paralele. Am urmărit mai ales situaţia lor psihologică şi fizică. Post-socialismul a avut efecte directe asupra vieţii oamenilor şi pe acestea mi-am propus să le urmăresc. Am făcut chiar un inventar al simptomelor fizice pornind de la un chestionar cu 100 de întrebări pe care le-am adresat muncitorilor. Am vrut să văd diferenţele între diverse categorii: cei concediaţi de la fabrică, cei concediaţi de la mină, cei angajaţi la fabrică ori la mină etc. Am comparat propria evaluare a oamenilor despre sănătatea lor, despre calitatea vieţii, despre puterea de cumpărare cu datele oficiale, aşa cum erau prezentate de autorităţi.

În Valea Jiului au lucrat în jur de 54.000 de mineri. În 1997 a fost primul val de disponibilizări. Cînd am ajuns eu acolo, în 1999, mai erau doar 18.000 de mineri, adică o treime. Oamenii se simţeau păcăliţi, căci acceptaseră plăţile compensatorii şi, mai ales cei tineri, credeau că peste un an sau doi vor fi chemaţi din nou la lucru. Mulţi au cheltuit banii şi se găseau într-o situaţie fără perspectivă. Declinul mineritului a fost brutal. La Făgăraş, disponibilizările s-au petrecut puţin mai treptat. În plus, cum acolo exista o relaţie între oraş şi satele din jur, între muncitori şi mediul rural învecinat, oamenilor le-a fost mai uşor să se adapteze la situaţia din post-socialism. Făgărăşenii, avînd experienţa îndelungată a migraţiilor, au fost printre primii din ţară care au plecat la muncă în Italia ş.a.m.d. Ca să nu mai spun că au avut şi în timpul comunismului, şi în post-socialism, mîncare mai bună, mai diversificată, au putut trăi mai bine. 

Se spune că înainte de 1989 minerii din Valea Jiului se bucurau de privilegii, că aveau venituri mai mari decît alţi muncitori, că o duceau mai bine. E adevărat? 

Da şi nu. Minerii erau mai degrabă favorizaţi din punct de vedere ideologic. Cultul muncii privilegia producţia carboniferă şi pe mineri. Fără cărbune, toată industria se prăbuşeşte. Fiind atît de importanţi pentru economia ţării şi pentru regim, au reuşit să-şi cîştige nişte avantaje. Dar munca era foarte grea şi beneficiile materiale scăzute. În 1977 au făcut grevă minerii de la Lupeni. Li s-au alăturat, la scurt timp, ortacii din alte mine. Urmare a acestei greve, în încercarea de a slăbi coeziunea minerilor, autorităţile au angajat tot felul de muncitori adunaţi din diverse colţuri ale ţării, chiar şi (foşti) deţinuţi. Oameni fără calificare, dar supuşi. Asta a creat neînţelegeri între oamenii locului şi oamenii noi, aduşi din afară. 

Există nostalgie după acea perioadă? 

Nimeni nu vrea să refacă regimul. Dar minerii aveau un loc de muncă. Şi un salariu poate un pic mai mare decît aveau alţi muncitori. Aveau condiţii. Şi, mai ales, aveau un statut special. Astăzi aproape toate minele sînt pe cale de a fi închise. Sigur că mulţi au sentimentul că au pierdut ceva, că, odată cu închiderea minelor, au pierdut într-un fel şi sensul vieţii. Nostalgia e dublată de frustrări şi resentimente. 

Ce îşi aminteau minerii pe care i-aţi intervievat în perioada 1999-2002 despre prima mineriadă, cea din 1990? 

Aş spune, în primul rînd, că anumite perspective asupra mineriadelor nu sînt corecte. Am auzit mulţi oameni care spun că minerii sînt solidari, că funcţionează ca o haită, că au venit la Bucureşti cu obiective şi ţinte clare. N-a fost aşa. Chiar dacă vorbesc despre spiritul lor de solidaritate, erau multe diferenţe între angajaţi, între cei care lucrau în administraţie, în exploatare, în serviciile tehnice etc. N-a fost o solidaritate chiar atît de puternică. Oricum, nu a fost singurul factor. Mulţi au venit pentru că ortacii veneau. Alţii au venit pentru că aveau propriile motivaţii. Mulţi au refuzat să vină şi au rămas acasă. Cei care studiază fenomenul mineriadelor au avut în vizor doar minerii care au venit la Bucureşti. Dar mulţi au rămas în Valea Jiului. Despre ei nu se ştie nimic. Trebuie lărgită perspectiva. 

Cum vă explicaţi că la mineriada din iunie 1990 minerii s-au mobilizat atît de uşor? 

Mulţi mineri zic că au fost cumva împinşi de la spate să vină la Bucureşti. Mobilizarea se datorează zvonurilor, demagogiei, unui anume spirit gregar şi… alcoolului. Unii îşi amintesc că la Bucureşti au apărut printre ei şi necunoscuţi, oameni îmbrăcaţi în salopete de lucru, dar care nu erau mineri. Aveau haine noi, curate, se vedea că n-au intrat în mină. Probabil că printre mineri s-au infiltrat securişti care s-au implicat şi ei în distrugerile de la Bucureşti: au spart geamuri, au pus foc, au bătut etc. 

Cum au reacţionat minerii cînd i-au identificat pe acei intruşi? 

Din nou, nu pot să vă ofer un răspuns definitiv. Unii spun că au fugit. Alţii, din spirit de turmă, au făcut ce-au văzut în jur. Asta e explicabil psihologic: e greu să te împotriveşti, e greu să stai deoparte, e greu să fii diferit într-o turmă. Apoi, a contat mult şi disciplina, spiritul de supunere faţă de lideri. Dacă şefii de sindicat au decis că merg la Bucureşti să reprime manifestaţiile, ortacii i-au urmat. Oricum, asta e sigur, motivaţiile au fost foarte diferite. Dacă întrebi zece mineri o să ai zece răspunsuri. Dar a contat şi organizarea deplasării. Minerii au avut trenuri puse la dispoziţie. Au avut porţii de hrană şi băutură. Unii îşi amintesc că au primit şi băutură. Totul a fost organizat de sus. Nimic nu era spontan. 

Credeţi că mai este posibilă o mişcare de anvergura şi violenţa mineriadei din 1990? 

În nici un caz. Fie şi numai pentru faptul că nu prea mai există mineri. Oamenii au cam plecat din zonă. Ultima dată cînd am fost în Valea Jiului, oamenii spuneau că în zonă vor fi tot mai mulţi pensionari. Minerii de acolo ştiu că mineritul e în declin. Sînt nemulţumiţi, se plîng cu toţii că şi-au pierdut locurile de muncă, destinul lor, pînă la urmă; dar ar fi imposibil să se mai refacă o mişcare precum mineriadele. În acelaşi timp, pe fondul precarităţii sociale şi al situaţiei în care se află industria mineritului, nu e exclus ca minerii să se angajeze în acţiuni care să atragă atenţia asupra intereselor lor în dezbaterea despre dezindustrializare. 

Cum vedeţi viitorul oamenilor din Valea Jiului? Cum poate fi revitalizată această regiune după închiderea minelor? 

E o zonă minunată şi ar fi un potenţial pentru turism acolo. E o regiune montană cu peisaje splendide. Dar turismul, evident, nu e o soluţie. Oraşele sînt sărăcăcioase. E nevoie de bani, e nevoie de investiţii serioase. 

Eu am venit în România ca să studiez patrimoniul industrial şi ce se va întîmpla cu rămăşiţele industriei mineritului. E o istorie îndelungată, o tradiţie care începe în 1850. Au fost colonii de muncitori din toate zonele Imperiului Austro-ungar. E ca un fel de mică Americă, spun oamenii. Trebuie studiată şi păstrată această istorie. Problema e că oamenii nu ştiu cum să valorifice acest patrimoniu, nu ştiu ce să facă cu tehnologia de acolo. 

Ce i-aţi sfătuit pe oameni? 

Soluţiile pentru Valea Jiului trebuie să vină simultan din mai multe direcţii. Ca să folosesc o expresia din altă epocă, Valea Jiului trebuie să fie „multilateral dezvoltată“. Să facă şi turism, dar şi industrie uşoară, şi servicii. Dar nu trebuie să uităm că mineritul a fost o activitate esenţială în Valea Jiului în ultimii 175 de ani. Aşa că ar trebui urmărit cu atenţie tot acest proces de închidere a minelor. De asemenea, trebuie întreprinse eforturi pentru a păstra patrimoniul industrial al regiunii.  

România post-socialistă. Munca, trupul şi cultura clasei muncitoare.

a consemnat Matei MARTIN