Mozaic
● Se aşază în faţa mea, în metrou, declanşînd, brusc, tensiune printre călători. Tînărul nu doar că este plin de tatuaje, dar şi faţa îi este acoperită în întregime de piercing-uri. Cercei în sprîncene, nas şi buze, iar lobii urechilor îi sînt perforaţi de două cercuri voluminoase. Poartă o pereche de căşti supradimensionate şi ascultă muzică dînd din cap, în timp ce butonează ceva pe un smartphone. Lîngă el, o doamnă pe la 50 de ani încearcă din răsputeri să se restrîngă, cuprinsă parcă de o panică sanitară de a se contamina de la zecile de tatuaje pe care tînărul le are pe braţe şi picioare. Şerpi, steluţe şi frunze. În jur, toţi oamenii se holbau la el. Încruntaţi, dezaprobatori. Pata de culoare părea înfricoşătoare. La prima staţie, urcă doi adolescenţi. În plină euforie, cei doi vorbesc tare, se împing, se îmbrîncesc, o calcă pe picioare pe doamna restrînsă de lîngă tînărul inedit. Acesta îşi ridică brusc ochii din smartphone, îşi scoate căştile de pe urechi şi le spune celor doi, clar şi răspicat, să-i ceară scuze imediat doamnei şi să se comporte civilizat, că nu sînt pe moşia lor şi că deranjează călătorii. Adolescenţii se bîlbîie, mormăie o scuză, se liniştesc automat şi se aşază cît mai departe. Doamna se relaxează brusc, îi mulţumeşte fermecată tînărului, oamenii din jur, la fel, îşi transformă încruntăturile în zîmbete. „Copiii ăştia care n-au nici un respect“, îngaimă doamna, ca un început de conversaţie cu tînărul ciudat, transformat deodată în ochii lor, prin luarea neaşteptată de atitudine, într-un soi de neo-cavaler. Tînărul îşi pune însă, din nou, căştile pe urechi şi redevine impasibil.
● În plin centrul Capitalei, la un chioşc cochet de reviste, ziare şi tutun. Stau la coadă, alături de alţii, să-mi cumpăr un ziar. Intră două ţigănci tradiţionale. Poartă fuste lungi, colorate, iar părul lung şi-l poartă pe spate, împletit în cozi, cu funde. Una dintre ele ţine în mînă o bancnotă de zece lei. Cum intră, vînzătorul le apostrofează, spunîndu-le să iasă imediat, că n-au ce căuta acolo. Femeia cu banii în mînă îi spune, defensiv, dar şi rugător, că nu vrea decît să cumpere un pachet de ţigări. „N-avem“, vine răspunsul vînzătorului. Companioana femeii o trage ruşinată pe aceasta de mînecă, rugînd-o să iasă. Femeia însă insistă arătînd către standul plin ochi cu ţigări. „Nu avem pentru voi!“, îşi accentuează vînzătorul refuzul. Cele două femei ies, fără să mai comenteze, iar cumpărătorii de la coadă vociferează şugubăţ o serie de sloganuri rasiste pe tiparul „Astea vă furau fără îndoială“. Cineva întreabă: „Ştiţi că vă pot reclama pentru discriminare?“. Vînzătorul, doct, îi răspunde: „Astea nu ştiu nici să formeze un număr de telefon“. Toţi rîd, ca de un banc bun.
● S-a dat jos din taxi, pe Magheru. O doamnă elegantă, îmbrăcată într-un
pantofi cu tocuri înalte cît trebuie. Geanta, de firmă, îi completa de minune ţinuta. Bineînţeles, coafată impecabil şi machiată perfect. Nu eram chiar în apropiere cînd am observat-o, dar am bănuit şi o undă de parfum scump. Mergînd spre ea, am observat însă scînteia care a declanşat un iad verbal de cîteva minute: doamna rasată, ieşind din maşină, a trîntit uşa taximetristului. Şoferul, ca toţi şoferii care ţin la maşina lor, a coborît geamul şi i-a atras, pesemne, atenţia „să aibă grijă, totuşi, cu uşa, că nu-i maşina ei“. Dar asta i-a trebuit! Căci doamna stilată s-a întors brusc pe tocuri, s-a lăsat la nivelul şoferului şi a început o tiradă de înjurături spectaculoase, la care şoferul abia făcea faţă. Timp de minute bune s-a lăsat deci, pe Magheru, cu vorbe grele între o doamnă şi un şofer, mai abitir din partea doamnei, care prin atitudine, limbaj şi isterie a reuşit să-l facă pe taximetrist, în cele din urmă, să cedeze lupta şi să demareze în trombă. Am privit-o, în timp ce se depărta de locul faptei. Mai dădea mărunt din buze, iar chipul răvăşit de furie i se vedea perfect de după machiaj.
● „Unde mergi, prinţeso?“ – mi se adresează taximetristul, căruia îi mai şi dau apă la moară cu adresa. „Club Bamboo, vă rog!“ „Party, party?“ – îmi rînjeşte în oglindă, cu ochii dulci. „Oarecum“ – răspund, calculînd foarte bine reacţiile şoferului. Începe tirada obişnuită: îmi spune cum îl cheamă, mă întreabă de ce n-a venit „prietenul“ să mă ia, cum nu-i e frică să-şi lase „prinţesa“ singură, că se pot întîmpla multe, dar pe mine cum mă cheamă, că, deşi e întuneric în maşină, îşi dă bine seama că am ochi frumoşi etc. etc. După vreo zece minute, cît îl las să debiteze toate clişeele de agăţare, îi spun că mă duc la o petrecere pentru jurnalişti, organizată de holding-ul unde sînt angajată, că lucrez în presă de vreo zece ani şi plusez, ce e drept, spunînd că sînt reporter de investigaţie şi jurnalist de teren. Ochii taximetristului s-au fixat brusc pe drum şi, cu o voce profesionistă, m-a anunţat ferm şi politicos doar atît: „Ajungem în zece minute, doamnă!“.
● Un alt taxi, alt taximetrist. Ploua cu găleata, trebuia să ajung la un spectacol de teatru, jucat într-un spaţiu neconvenţional, într-o zonă de oraş depărtată. Am avut noroc, îmi spun, cu taximetristul care a acceptat cursa pînă acolo, şi în plin potop. Este vorbăreţ şi mă simt datoare pentru karma să-i susţin conversaţia. Îi dau adresa, o fabrică dezafectată, folosită ca spaţiu de teatru. Cunoaşte sala. Începe să mă întrebe dacă îmi place teatrul şi, pe scurt, ce piese de teatru am văzut în stagiunea asta. Îi recunosc, încurcată, că nu prea multe. Şi atît mi-a trebuit. Taximetristul a început să-mi recomande, cu lux de amănunte, piesele pe care musai trebuie să le văd şi, mai ales, de ce trebuie să le văd. Regia de la unul, scenografia de la altul, jocul actorilor într-unul, jocul actorilor într-altul. Pe scurt, mi-a făcut o radiografie critică a întregii stagiuni. În timpul ăsta mă făceam din ce în ce mai mică pe bancheta din spatele maşinii, gîndindu-mă cu ruşine că sînt stupefiată de cunoştinţele teatrale ale şoferului de taxi.
● Acum cîţiva ani, într-un sat lîngă Braşov. Făceam un reportaj despre problemele de integrare etnică. Partea unde locuiau romii era delimitată clar, ca un fel de cartier izolat. Ţigănia. În primul rînd am vrut să vorbesc cu preotul satului despre ce face el pentru a integra comunitatea. Şugubăţ, mi-a ciripit o vorbă: „Ştiţi cum se spune, domnişoară? Vezi în depărtare venind un om. Se apropie, vezi că e, de fapt, ţigan“. L-am întrebat, siderată să aud aşa ceva din gura unui preot, cum rămîne cu iubirea faţă de aproape. Ţiganii nu-s „aproape“, mi-a dat replica rîzînd copios, „i-am dus pe toţi în Ţigănie, şi acolo să rămînă!“. În aceeaşi zi, pînă să ajung în cartierul romilor, am mai intervievat cîţiva oficiali. Toţi mi se plîngeau de problemele de integrare, dar nimeni nu făcea nimic, pe motiv că „ţiganii nu vor să se integreze“. Ajungînd, spre seară, în Ţigănie, am fost întîmpinată cu multă căldură: mi s-au cerut bani. Apoi, mi s-a cerut să intervin pe lîngă primar, să le dea ajutorul de şomaj şi celor care nu şi-au găsit de lucru, că dacă românii nu le dau de lucru, ei unde să lucreze? Apoi să vorbesc cu cei de la şcoală, cu directoarea, să nu-i mai ameninţe cu amenzi că nu-şi aduc copiii la şcoală. I-am întrebat atunci brusc: de ce nu vreţi să vă lăsaţi copiii la şcoală? Pentru că acolo îi zăpăcesc de cap, le strică minţile şi le bagă în cap vise că pot reuşi, dar ei, ca adulţi căliţi şi trecuţi prin viaţă, ştiu mai bine cum stă treaba cu românii. Românii n-or să-i lase niciodată pe ţigani să stea la masă cu ei.
La sfîrşit, o fetiţă care se ţinea scai după mine m-a luat de mînă. Am întrebat-o, zîmbitoare: tu ce vrei de la mine? A ridicat din umeri şi mi-a zis că voia doar să mă ţină de mînă.
