Tema săptămînii

Cu cît un stat dorește mai mult să și rezolve problemele din istorie, cu atît mai mult se îndepărtează de realitatea prezentă și riscă să-și întîrzie dezvoltarea. Avem ceva exemple prin vecinătate și poate că nici noi nu sîntem prea departe de asemenea greșeli.

Dumnezeule!, îți vine să spui, atît de timpurie să fi fost manipularea istoriei? Ei bine, răspunsul e nu – pentru că, încă de pe atunci, manipularea era cu mult mai veche.

Prin istorie s-a manipulat întotdeauna, e instrumentul cel mai la îndemînă. Și cine are istoria de partea lui înseamnă că are dreptate și în prezent, și în proiectele de viitor.

Continuăm să ne căinăm soarta cu versurile populare de pe la 1770, cu „Săracă Ţară Românească / Cine întîiu să te jălească“, şi ne îmbărbătăm amarnic gîndind ce fapte de vitejie am fi putut face noi, românii, dacă istoria şi geografia nu ne-ar fi aşezat la răscrucea imperiilor.

Pe măsură ce trece timpul, oamenii sînt dispuşi să vadă doar anumite feţe ale lucrurilor, să extragă doar părţile favorabile, să ascundă gunoiul sub preş

Înmulțirea pîinilor și a peș­ti­lor poate fi văzută ca o primă și irepetabilă pildă de virtuozitate culinară. Cum să faci din puțin mult, dintr-o găină jumulită o supă aurie, din cîteva ingrediente simple un fel de mîncare sățios și îmbietor, cum să „redai viață“, prin procesul de gătire, animalului sacrificat – acestea sînt miracolele cuprinse într-o carte bună de bucate. Cartea de bucate e documentarea, jurnalul, manualul vrăjitoresc al acestor formidabile transformări.

Fiartă în lapte, amestecată cu unt, brînză, smîntînă și cu un pumn de „miresme“, mămăliga boierească este sățioasă și parfumată, cucerindu-i pe mulți dintre consulii, diplomații și alți exploratorii ai lumii otomane în drumul lor spre Istanbul.

O perlă a colecției mele este ediția a doua a celebrissimei cărți de bucate a Sandei Marin, clasic inconturnabil al gastronomiei noastre. Volumul datează din 1936, prima ediție fiind publicată tot în acel an, dar imediat epuizată.

Există un psyché francez, germanic, italian? Putem schiţa profilul unei naţiuni? Pot fi enumerate trăsăturile unui popor?

Revoluția mentalității politice în Europa în legătură cu responsabilitatea statului națiune față de domeniul cultural s-a produs, efectiv, între anii 1990 și 2000, și a continuat după aceea. În acest interval, mai multe dinamici au participat la reducerea caracterului „sacru“ al rolului pe care cultura îl poate juca în societate.

De-a lungul și de-a latul Europei, intelectualii și oamenii de cultură sînt mult mai conectați, iar valorile pe care se întemeiază cultura europeană sînt mai ușor de difuzat și explicat. Cu „pagubele colaterale“ aferente: televiziunea și mediul online predispun la „pilule“, la simplificarea tonului și a limbajului, la accesibilizare.

Scena este albă și orașul policrom. Această rezervă nu are nimic dintr-un refuz cultural european – să încetăm să ne culpabilizăm mereu! –, ea ține de modelul însuși de teatru care are cuvîntul, limba ca nucleu central.

Dar poate că tocmai în asta stă frumusețea lor și frumusețea contactului nostru cu cerul: ne face să aspirăm și către altceva, să ne depășim îngusta condiție strict omenească orizontală și să îndrăznim, măcar un pic, și pe verticală.

Una din cele mai frumoase şi tainice viziuni celeste, pe care astăzi o privim doar că pe o metaforă, este aceea a Cerului ca pergament înstelat.

Aristotel, în lucrarea sa despre cer (De Caelo), ne prezintă lumea drept un univers finit şi fundamental ierarhic.

Cerul avangardelor istorice, în schimb, atunci cînd e prezent, este brăzdat de nou, de oțel, furnale și fum.

Colcăie Universul de viață, dar sîntem cam izolați din cauza distanțelor mari.

Încercați să recuperați o privire ingenuă și copilărească, încercați să recuperați uimirea celui care descoperă imensitatea cerului înstelat de deasupra noastră.

…De cîte ori voisem să scriu despre cer pentru Dilema veche, îmi căzuse cerul în cap, vreau să spun.

Iar cînd ești un adolescent romantic, faci față cu greu dezamăgirilor, așa că cerul poate deveni un prieten bun.

Nu moartea m-a speriat atunci, ci umbra acelor sărbători, care se întindea necruțătoare peste noi. Am numărat lunile și zilele. La capătul tuturor spaimelor mele apărea Crăciunul acela, care nu mai semăna cu nimic din ce știam. Devenise o sperietoare care se tot apropia. Mi-am dorit să-l pot șterge de pe fața pămîntului.

Au hotărît să intoneze „Noi sîntem români“, cît să le-audă jumătate de Covasna tresărirea patriotică. Eu am tresărit nepatriotic afară, în cel mai cumplit ger pe care l-am simțit vreodată.

Cu o săptămînă înainte de Crăciun toată familia ține post, așa a hotărît mama, care ne obligă să ne spovedim și să ne împărtășim de cînd eram -mici. Acum doi ani nu-mi puneam întrebări, dar de cînd Cristina mi-a dat să citesc Cioran și Nietzsche, n-am nici un chef să merg la biserică și să mă întrebe un preot unsuros, cum a fost ăla de anul trecut, dacă mă ating singură ca să-mi provoc plăcere.