Cultura, un bun „nepereche“

Publicat în Dilema Veche nr. 727 din 25-31 ianuarie 2018
Cultura, un bun „nepereche“ jpeg

„Cultura transcende economia. Ea poate fi tratată ca un bun economic, dar ea nu este un bun economic, pentru că ea îndeplinește, pentru societate, un rol pe care putem să îl denumim «sacru».“ Acestea sînt frazele care sintetizează teza cărții lui Jacques -Rigaud din 1995 despre excepția culturală.

Pornindu-și demonstrația de la negocierile GATT din 1993, cele de-a lungul cărora, sub presiune americană, s-a pus radical problema faptului că, pentru a conserva susținerea domeniului audiovizual cu subvenții naționale, statele europene s-au văzut obligate de a defini cultura drept un „produs economic diferit de altele“ (creînd astfel precedentul ideii că, într-adevăr, produsul cultural este un produs economic, nu unul cu funcție „sacră“, așa cum îl evoca Rigaud), autorul lansează o provocatoare analiză a necesității de a susține, în Europa, cultura ca serviciu public și de a-i reda centralitatea în guvernarea luminată a societăților.

Dar teza lui Rigaud e departe de a defini ceea ce s-a întîmplat în următorii douăzeci de ani pe continent. Revoluția mentalității politice în Europa în legătură cu responsabilitatea statului națiune față de domeniul cultural s-a produs, efectiv, între anii 1990 și 2000, și a continuat după aceea. În acest interval, mai multe dinamici au participat la reducerea caracterului „sacru“ al rolului pe care cultura îl poate juca în societate. Europa s-a îndepărtat tot mai mult de viziunea lui Malraux atît de bine consemnată în ceea ce Jean Vilar a pus în practică la Avignon – un eveniment teatral care să fie asimilat unui înalt serviciu public.

În primul rînd, modelul politicilor naționale în favoarea culturii practicat de francezi, extrem de generos financiar și infrastructural, a pierdut teren în favoarea abordării anglo-saxone: planificate, financiar responsabile (accountable), austere și riguros „sărace“. Modelul anglo-saxon e mult mai aplecat către ideea de „cultură egal entertainment“, ceea ce contaminează rapid societăți în care producția de imagini se multiplică, publicul dorește să se distreze cînd iese la manifestări culturale, luptînd cu stresul tot mai apăsat al existenței post-industriale, cultura de masă cere manifestări recreative, nu demonstrații artistice sofisticate.

Dacă negocierea GATT a fost pierdută la nivel politic de către SUA, invazia imaginilor și a cinematografiei americane a reușit să genereze o mutație la nivelul mentalității de masă, care să îi servească interesele imediate, acelea de a „marchetiza“ tot mai mult cultura prin industriile culturale ale audiovizualului.

Căderea comunismului produce și ea un efect în sprijinul acestor dinamici. Societățile cîndva închise ale Estului descoperă entertainment-ul și se dezlănțuie lacom către o realitate inaccesibilă pînă atunci, fără ca vreun regulator național responsabil să ghideze această explozie de kitsch cultural. Televiziunile private postcomuniste colcăie de prost gust, afișat constant în fața unor populații deja intoxicate de prostul gust populist al comunismului și tocmai de aceea apte pentru o nouă formă de intoxicare.

Tehnologiile comunicației multiplică geometric acest efect, producția, distribuția și consumul cultural încep să se confunde, accesul imediat și total la informație, la creație, la „produsul cultural“ prin Internet creează o saturație la nivelul selecției – consumăm online de toate, consumatorul devine producător și distribuitor, se trece de la o societate a cunoscătorilor, a inițiaților, la una în care fiecare are dreptul la opinie, toate opiniile sînt egale, selecția culturală se reduce la „îmi place“. Și dacă îmi place, consum. Periferia ocupă centrul.

În fine, dar nu în ultimul rînd, sărăcite de argumentele „sacralității culturii“ și invadate de realitatea digitalizării (singura care este, de fapt, și subiect asumat de legiferare a Comisiei Europene în domeniul culturii), ministerele Culturii din țările europene își pierd puterea simbolică. Administrațiile culturale, așa cum au fost ele concepute între anii ’70 și ’90, nu mai corespund și nu mai răspund just evoluțiilor sistemului cultural, comunitățile de creativi contemporani se externalizează, condițiile creației sînt în flux, subvenția pentru cultură și modalitățile ei de atribuire pe plan național nu țin pasul cu evoluția practicilor culturale din Europa și din lume. Ce mai este atunci, astăzi, de protejat, în materie de cultură națională, în țările europene și de ce este în continuare important ca artele să își găsească susținere din fonduri publice?

E o întrebare la care, prin însăși adresarea ei, guvernele naționale ar trebui să răspundă serios, nu punctual sau conjunctural. Argumentul imediat, deocamdată, se găsește în marile manifestări cu tentă naționalistă, în susținerea instituțiilor culturale „legitime“ și în prelungirea, de multe ori agonică, inerțială, a unor manifestări și instituții culturale „sigure“. E un argument care nu face decît să exemplifice agonia prelungită a unei paradigme vetuste.

Realitatea care trebuie acceptată este aceea că instrumentele administrative ale politicilor culturale în Europa sînt vechi și depășite. Regîndirea lor strategică, ținînd cont de realitatea globală, cea care impune flexibilitate, redesenarea eficientă a traiectoriilor de legitimare a calității intelectuale și creative a sistemului cultural și regîndirea raportului între susținerea publică și cea privată a artelor este iminentă.

Este necesară, mai ales, o remobilizare a gîndirii politice față de cultură, ca centru subiectiv și oglindă a diversității sociale, dar și ca generator de prosperitate sensibilă – acea prosperitate fără de care cea economică nu are sens.

Pe scurt: centrul ar trebui să redevină centrul, lăsînd periferia periferiei. 

Corina Şuteu este expert internaţional în management şi politici culturale. A fost director al Mastère Spécialisé Européen en Management des Entreprises Culturelles al Şcolii de Comerţ din Dijon. A fost director al Institutului Cultural Român de la New York și, timp de șase luni, ministru al Culturii. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.