Incomoda hibriditate contemporană. Cultura europeană şi islamul
Incompatibilitatea dintre islam și cultura europeană pare a fi devenit o axiomă legitim și prăpăstios consfințită de regimuri teocratice autoritariste, declarat „islamice“, de fiecare atac terorist sau de fiecare divulgare a atrocităților la care sînt supuse unele femei musulmane. Antinomiile sînt seducătoare, facile și protejează procesele de economie cognitivă specifice încadrării stereotipe a unor culturi sau indivizi.
În înțelegerea alterității este dificil să nu reproducem modul hegelian de construire a Subiectului (european) abstract, autonom și universal prin medierea Celuilalt, transformînd în final diferența în identitate, concepînd o iremediabil ca pe o contradicție rezolvată într-o sinteză superioară. Subiectul are nevoie de alteritate pentru a se construi pe sine, însă această articulare dialectică a negativității coincide, în fapt, cu suprimarea diferențelor substanțiale ale alterității astfel instrumentalizate.
Cam așa a fost concepută, istoric, și distincția ontologică și epistemologică dintre islam și cultura europeană, primul termen fiind marcat fatalist de o absență valorică, de o privare de raționalitate, modernitate, progres, civilizație, umanism, democrație, adevăr. Corolarul practic: stabilitatea integrării unui musulman în societatea europeană seculară, disiparea suspiciunii referitoare la loialitatea musulmanului față de statul în care trăiește sînt condiționate de o disoluție, negare sau blamare a identității religioase proprii.
Extrem de relevante socio-politic, aceste divergențe de opinie pot fi înțelese mai bine printr-o simplă, dar riguroasă investigare terminologică. Lucrăm într-adevăr cu un „islam“ monolitic, unitar, unanim înțeles și unidimensional transpus în practici specifice? Este justificată aceeași raportare monolitică și esențialistă în definirea culturii europene? Sau încă sîntem victimele unui reducționism lingvistic și sociologic care împarte mai degrabă imaginar și politic lumea în culturi ierarhic organizate, artificial separate și aflate în conflict? Există într-adevăr un loc în care ființează „creștinătatea“ sau „lumea musulmană“ în această epocă a globalizării, mozaicat construită în urma interferențelor – fie și sub violenta formă a colonizărilor reciproce – culturale?
Nu există omogenitate la nivelul tradiției islamice decît dacă ne raportăm la un set de principii și valori extrem de generale și de altfel neproblematice în dialogul cultural. Islamul este un simplu construct abstract care acoperă factice și euristic realitatea extrem de diversă, plurală a diferite comunități interpretative de musulmani care s-au format și s-au dezvoltat istoric în jurul unei surse textuale unice, comune: Coranul. Avem un text, considerat a fi de origine divină, și un potop de interpretări umane, inerent dinamice, failibile, reformabile, așadar contestabile ale acelui text. Unele interpretări – de exemplu, neohanbalismul salafabit, o combinație sui generis a salafismului cu wahhabismul, exploatat delirant și de oportuniștii „ideologi“ ISIS – sînt indiscutabil incompatibile cu valorile actuale ale culturii europene. Alte interpretări, de exemplu, specifice islamului liberal și progresist, regăsite însă principial și în cadrul unor teze islamice premoderne „ortodoxe“, influente, promovează un set de valori aflate în consonanță cu normele europene contemporane: o formă de consultare publică, democratică (shura), necesitatea obținerii consensului (ijma’) în luarea unei decizii și a asigurării unei societăți care respectă norma coranică intens elogiată a dreptății (‘adl) – în Coran nu se discută despre nici o formă de guvernare specific islamică, ci doar despre imperativul construirii unei societăți drepte, egalitatea tuturor ființelor umane, posesoare ale unei demnități (karamah) inalienabile, acceptarea pluralismului religios și politic. Diferențele lingvistice, religioase, rasiale, culturale reprezintă o expresie a voinței divine; nu pot și nu trebuie să fie distruse sau obliterate. Ele prezintă o funcție moral-socială necesară, neierarhică, furnizînd cadrul recunoașterii reciproce și al praxis-ului moral: „O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi în faţa lui Allah este cel mai evlavios dintre voi.“ (Coran 49: 13).
Categorizarea dihotomică a lui Hun-tington, islam versus Occident, a operat cu artificiale con-struc-ții monolitice, incapabile să redea na-tura complexă, dinamică și divers con-di-ționată a realităților din cadrul so-cie-tăților vizate. Discursurile islamice etice sau pro-democrație existente, simpla situație a comunităților actuale de musulmani – occidentali prin cultură și musulmani prin religie – dezmembrează teoria. Raportarea multiplă la identitate, una de altfel fluidă, construită într-un mod în care viziunea islamică este considerată a fi compatibilă cu susținerea instituțiilor și normelor occidentale, nu este o raritate și nu este specifică doar celor mai progresiste grupuri de musulmani. Pe de altă parte, cînd Coaliția pentru Familie dorește să le interzică persoanelor de același sex dreptul de a se căsători nu diferă prea mult ideologic de adepții rău famatei interpretări salafabite a islamului în lupta lor de a desființa moscheile care deja oficiază astfel de căsătorii. Homi Bhabha ar merita citat mai des decît Huntington. Trăim în spații intelectuale hibride în care ambiguitatea abrogă adevărul și autenticitatea.
Alina Isac Alak este doctor în Filozofie al Universității din București. A publicat, printre altele, Statutul femeilor în islam. Perspective actuale, Editura Polirom, 2016.
Foto: flickr
