Tovarășul mut

Publicat în Dilema Veche nr. 726 din 18-24 ianuarie 2018
Tovarășul mut jpeg

Cerul, cel mai bun prieten al călătorului.

Am învățat constelațiile cerului de vară în liceu, într-o tabără. Pe o pătură întinsă pe malul Dunării, îmbrăcată într-o pereche de blugi decolorați și tăiați în genunchi, stăteam cu capul pe umărul unui băiat cu ochi albaștri, care-mi arăta: Ăla e Triunghiul de Vară. Vega, Altair și Deneb. Acolo e Casiopeea. Și crucea aia din mijloc, vezi? Aia e Lebăda.

Cu cîteva minute mai devreme mă uitasem, pentru prima oară în viața mea, printr-un telescop, dar acum, aproape cincisprezece ani mai tîrziu, nu mai țin minte ce-am văzut prin el. În schimb, nu cred că am să uit vreodată cerul de vară, iar de atunci n-am mai putut să mă mai uit după constelații fără să mă gîndesc, măcar pentru o fracțiune de secundă, și la băiatul cu ochi albaștri.

De altfel, într-un fel sau altul, cred că am fost mereu cu ochii în sus, poate mai mult decît s-ar fi cuvenit. Mătușa aia care rîde mereu de tine că ești cu capul în nori a avut dreptate în cazul meu: ani buni am visat să devin astronom, alimentată de miile de pagini de science-fiction pe care le citeam cu lăcomie, înfometată de liniștea care îmi imaginam că se găsește în spațiile uriașe dintre două corpuri cerești și împinsă mereu de bănuiala că doar așa simți cu adevărat că faci parte din ceva cu mult, mult mai mare decît tine.

De altfel, oamenii nu s-au sfiit niciodată, în toată istoria lor, să umple cerul de toate fricile și speranțele lor. Și pe bună dreptate: dacă nu poți ajunge niciodată acolo, nici n-o să fii vreodată de-zamăgit.

Iar cînd ești un adolescent romantic, faci față cu greu dezamăgirilor, așa că cerul poate deveni un prieten bun.

Mai tîrziu, în multe dintre călătoriile mele, de fiecare dată cînd m-a apucat dorul de casă, m-am uitat în sus și m-am gîndit că și familia mea, aflată uneori la capătul opus al continentului, alteori pe alt continent cu totul, se află sub același acoperiș uriaș. Lumea e o sufragerie mai mare, dacă te gîndești că citim toți, în fiecare zi, la același bec. Și ăsta e un gînd al naibii de plăcut atunci cînd ești la cîteva mii de kilometri de casă.

Însă lucrurile nu-s atît de simple. Așa cum te poate apropia de cei dragi, cerul te poate face să te simți și cu adevărat străin. Pentru că abia atunci cînd nici soarele nu mai arată așa cum îl știi realizezi cu adevărat că s-ar putea să nu mai fii în Kansas.

Dintre toate cerurile pe sub care m‑am plimbat pînă acum, nici unele n-au fost atît de stranii precum cerurile joase ale Islandei, în miezul iernii, cînd soarele nu se ridică niciodată la mai mult de o palmă de linia orizontului și răsare și apune aproape în același loc, nicidecum în colțuri opuse, așa cum e în firea lucrurilor pentru tine, locuitor al latitudinilor medii. În felul ăsta, toată ziua nu e nimic mai mult decît un lung crepuscul, punctat de apusuri și răsărituri interminabile, în culori delicate, și presărat de nori cu forme și texturi aproape nefirești.

cer african jpg jpeg

Foto: Ioana Epure

Și nimic nu te face să te simți mai străin pe insulița asta înghețată decît calitatea stranie a luminii filtrate prin norii ăia ciudați, care aproape că te apasă fizic, pe care n-o poți ignora indiferent cît de familiare sînt celelalte lucruri din jurul tău – și te asigur că, dacă părăsești Reykjavik, cu cît te aventurezi mai departe, cu atît vei găsi mai puține lucruri familiare. Pe țărmurile de est, unde munții din stîn-că roșie, complet lipsiți de vegetație, se întîlnesc cu oceanul, iar printre ei trece șoseaua ta, pe care rareori te întîlnești cu altă mașină, deja totul pare începutul unui delir. Inundat de lumina slabă a soarelui de iarnă, mic, mereu undeva aproape de linia orizontului, oceanul lovește ritmic stîncile de pe malul mării, într-o cadență perfectă și atemporală, dîndu-ți senzația că ai ajuns într-un loc în care tu, ca ființă umană, n-ai ce căuta, pentru că e terenul de joacă al unor creaturi mult mai puternice decît tine.

Și nu există privilegiu mai mare decît acela de sta, pentru cîteva ore, sub un cer pe care dansează luminile aurorei boreale, spirale de flăcări verzi și ace albastre care se lovesc de domul invizibil al cîmpului electromagnetic al Pămîntului, ca niște animale diafane. Totul în cea mai nefirească tăcere posibilă – pentru că spectacolul vizual este atît de viu, încît ți-e greu să te împaci cu gîndul că nu îi este asociat nici un sunet, altul decît al vîntului care te lovește violent în față. Aurora boreală îți suspendă cu totul simțul realității – și ce delicios e să fii suspendat, pentru cîteva minute, în acest limbo de realitate ireală.

La polul opus, la cîteva grade de ecuator, cerul african e înalt și semeț, iar apusurile vin cu o paletă înnebunitoare de culori în nuanțe violente, în zgomot asurzitor de greieri și ciripit de păsări. Însă, la fel ca și în Islanda, și aici cerul îți reamintește, în fiecare seară, că nu aparții acestui loc, de fiecare dată cînd îți arată luna nouă culcată mahmur pe o parte, ca-n desenele de pe coperțile de cărți SF pe care le citeai în copilărie.

Dar dintre toate cerurile sub care m‑am plimbat pînă acum, nici unul nu este mai inabordabil ca cerul deșertului. În Israel, la doar cîțiva kilometri de Eilat, de-a lungul graniței cu Peninsula Sinai din Egipt, printre stîncile sîngerii și golașe, tăiate din cînd în cînd de cîte un Jeep cu turiști cu tricouri albe pe cap, soarele alunecă mare și fierbinte înspre un apus scurt, lipsit de nori, și dispare brusc în spatele bolovanilor cu tot cu vreo zece grade din atmosferă. Fără romantism, fără zgomote, într-o ieșire din scenă tăcută și nemiloasă.

În deșert, cuvintele îți ies pe gură aproape fără ecou, de parcă ai fi înconjurat de un cocon invizibil de vată.

În deșert, nici măcar apusul n-are ecou.

Însă, după mine, cea mai mare calitate a cerului, de oriunde ar fi el, e că e mereu acolo. Poți să rîzi, păi sigur că e, cum să nu fie cerul acolo? Unde să se ducă? E genul ăla de fapt atît de banal și de imposibil de negat, încît ajungem să uităm complet de el.

Dar întreabă-te asta: ce altceva din jurul tău mai e mereu acolo, indiferent de ce ți se întîmplă? Ce altceva îți mai e tovarăș de drum, indiferent unde ești și cu cine? Orice noapte pierdută sau dureroasă e regăsită la răsărit, în răcoarea de dimineață și în lumina fragilă a soarelui aflat chiar deasupra orizontului. Cerul e tot acolo. Imperturbabil și rece, în perfecțiunea lui mitologică și astronomică, transmițîndu-ți simplu și cît se poate clar că, în marea schemă a lucrurilor, tu și durerea ta nu însemnați nimic. Universului nu-i pasă de tine și de problemele tale insignifiante.

Nu cred că există gînd mai reconfortant – dacă Universului nu-i pasă de tine, dacă nu-i pasă cît cîștigi, dacă ai sau n-ai copii sau dacă ai ajuns omul pe care îl visai în copilărie, atunci nu-ți rămîne altceva decît să observi și să trăiești simplu, fără sentimentul că datorezi cuiva ceva.

Și dacă nu mă crezi, uită-te, la noapte, în sus. O s-o fac și eu, și probabil o să-mi amintesc și de băiatul cu ochi albaștri. 

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

barbat cu catuse jpg
Ion Șoricică, fost şef al Poliţiei Rutiere din Capitală, reţinut de DNA
Ion Şoricică, fost şef la Poliţiei Rutiere din Capitală, în prezent avocat, a fost reţinut DNA pentru complicitate la trafic de influenţă şi va fi dus miercuri la Curtea de Apel Bucureşti cu propunere de arestare preventivă.
Spioni ruşi FOTO SHUTTERSTOOCK
Rușii își intensifică acțiunile de spionaj în România: „Vor să știe tot”
Spionii ruși vor să știe tot, de la ce resurse minerale avem până la starea drumurilor sau a căilor ferate din România, atrag atenția experții.
facturi
Românii vor plăti 2-3 facturi deodată la energie electrică. Furnizorii nu au putut modifica softurile la timp
Românii ar putea plăti câte două-trei facturi deodată la energie electrică, pentru că furnizorii nu au avut timp să modifice softurile, având în vedere că OUG 119 a fost aprobată la 1 septembrie.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.