Cultura şi intelectualii în maşina de tocat idei
Cultura europeană – întemeiată pe cîteva valori fundamentale, definită și redefinită tot timpul – n-ar exista fără purtătorii săi, intelectualii. În era Internetului și a rețelelor sociale, problema-cheie mi se pare cum sînt transmise valorile culturii europene, în ce măsură tehnologiile comunicării ajută sau nu la difuzarea ideilor. Și cum se plasează intelectualii în „spațiul public european“, real sau digital.
De la o vreme, se folosește formula intelectuali publici, care concentrează amestecul tipic modernității europene între cultura „propriu-zisă“, spiritul civic și implicarea în dezbaterile din societate. Formula vine din SUA. Despre „intelectuali publici“ a vorbit prima dată pe larg și analitic Russell Jacoby, în 1987, într-o carte devenită clasică: The Last Intellectuals: American Culture in the Age of Academe (New York, Basic Books). El deplîngea atunci faptul că intelectualii tineri păreau să se fi retras în spațiul academic, scriind cărți savante în domeniul lor strict de specializare. Or, în viziunea sa, definiția intelectualului „trebuie să includă un angajament pentru lumea publică (nu doar pentru un domeniu profesional sau privat), dar și un limbaj public, vernacular“. După 20 de ani, într-un articol în care își reevalua cartea, Russell Jacoby observă schimbarea de paradigmă, odată cu era blogurilor: „Internetul îi oferă fiecăruia o strană electronică. Intelectualul de modă veche care scrie o carte sau un eseu poate fi la fel de demodat ca o șaretă trasă de cal“ (Russell Jacoby, „Big Brains, Small Impact“, în The Chronicle of Higher Education, 11 ianuarie 2008).
În Europa, printre cei dintîi care au analizat declinul intelectualilor în epoca noastră este Wolf Lepenies, profesor de sociologie la Universitatea Liberă din Berlin, fost rector al Institutului de Studii Avansate Wissenschaftskolleg zu Berlin. Cartea sa Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa (Cluj, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003; ediția originală, 1992) este inspirată de rolul pe care l au avut intelectualii în schimbările petrecute în Europa Centrală şi de Est şi, în general, în proiectul Europei Unite. În viziunea lui Lepenies, intelectualul a apărut odată cu „Afacerea Dreyfuss“ şi, în zilele noastre, e pe cale de a-şi da obştescul sfîrşit. Intelectualii de tip Václav Havel, care construiesc ideea unei lumi mai bune şi apelează la marile principii morale, nu mai au nici un viitor, căci „trăim în postistorie, distincţia dintre bine şi rău se topeşte treptat“.
Totuși, Russel Jacoby pusese punctul pe i: intelectualii revin în spațiul public, predicînd nu doar la televizor și în ziare, dar și din „stranele electronice“, sub forma oarecum solipsistă a blogurilor. Se pronunță despre societate, economie, politică, moravuri, despre orice. Numai că scepticismele s-au nuanțat. Stefan Collini, profesor la Cambridge University, ajungea, în cartea sa Absent Minds. Intellectuals in Britain (Oxford University Press, 2006) la concluzia că intelectualii parcurg drumul de la autoritate la celebritate: lumea e alta, iar dacă vor să mai spună ceva lumii, intelectualii trebuie să accepte vecinătatea, la televizor, cu bîrfe despre vedete, concursuri cu premii şi reality-show-uri. Vrînd-nevrînd, intelectualii au intrat în mașina de tocat idei, cu tot ce decurge de aici: accesul la un public mai larg e însoțit de acceptarea unor vecinătăți și contexte privite ca defavorabile; impactul ideilor și opiniilor merge mînă în mînă cu necesitatea simplificării/accesibilizării limbajului; notorietatea intelectualilor publici conduce la o adevărată exploatare a lor de către sistemul media. Și devin „parte a sistemului“. Cu Facebook și Google pe cap, intelectualii au parte de zile grele: ideile lor trebuie decupate, fragmentate și-napoi la lume date sub formă de „postări“, pe bază de like și share.
În aceste condiții comunicaționale și într-o atmosferă mai degrabă anti-intelectuală, mai au purtătorii ideilor și ai culturii impact și influență? Mai ales în Europa, așezată pe lungi tradiții ale statelor și culturilor naționale, cu specificități greu de „tradus“? Se poate crea un spațiu public european?
De fapt, el există. În ciuda tuturor scepticismelor. Începuturile lui pot fi puse în legătură cu fondarea revistei Lettre Internationale la Paris, în 1985, de către scriitorul și publicistul Antonin J. Liehm, urmată de ediții în alte limbi și în alte țări (Germania, Italia, Spania, Danemarca, România, Croația, Ungaria etc.). Ideea era ca între aceste ediții să existe un schimb de articole care să contureze o dezbatere de idei la nivel european. O idee asemănătoare a dus la înființarea Eurozine, o rețea a revistelor culturale europene, pornită în 1998 ca platformă online care publica articole din vreo 5 reviste. Azi a ajuns la peste 80 de reviste din toate țările UE, plus Islanda, Norvegia, Turcia, Ucraina, Serbia, Macedonia, Belarus, Rusia. În interiorul rețelei se preiau și se traduc articole, iar prin asta se creează un fel de tematică pan-europeană și se pun laolaltă perspective și viziuni diferite, din țări/culturi diferite, asupra unor subiecte de interes european (calitatea democrației, migrația, viitorul proiectului european, cenzura în era internetului, relația Est-Vest, solidaritatea europeană, naționalismul și multe altele). Aceste subiecte sînt la intersecția între cultura „propriu-zisă“ (în sens restrîns, adică tot ce ține de arte, literatură, patrimoniu cultural) și cultura în sens larg, incluzînd ideile politice, atitudinile sociale, mentalitățile, istoria ideilor și multe altele, care alcătuiesc definiția cuprinzătoare (dar laxă) a culturii în zilele noastre. O rapidă privire pe www.eurozine.com arată, după gustul meu, care au fost temele/preocupările unei bune părți a intelectualilor europeni în ultimele decenii și ilustrează foarte bine ceea ce putem înțelege prin „spațiu public european“.
Eurozine a deschis o cale (colaborarea în rețea, cu ajutorul mediului online) practicată azi pe scară largă: diversele tipuri de platforme online și social media oferă un cîmp al dezbaterii mai amplu ca oricînd. De-a lungul și de-a latul Europei, intelectualii și oamenii de cultură sînt mult mai conectați, iar valorile pe care se întemeiază cultura europeană sînt mai ușor de difuzat și explicat. Cu „pagubele colaterale“ aferente: televiziunea și mediul online predispun la „pilule“, la simplificarea tonului și a limbajului, la accesibilizare.
Adevărata problemă însă mi se pare alta: revenirea în forță a perspectivelor ideologice, adesea radicale. Multe dezbateri eșuează în etichetări reciproce și în respingerea preopinenților pentru că sînt „conservatori“ sau „progresiști“, „neoliberali“ sau „neomarxiști“, „federa-liști“ sau „naționaliști“ etc. Substanța ideilor se pierde, argumentația rațională cedează în fața „post-adevărului“ manifestat în abordări emoționale gata făcute din stereotipii, clișee, prejudecăți și excluziuni care tind să se radicalizeze. Lumea uită că Europa secolului XX a cunoscut două regimuri totalitare – nazismul și comunismul – întemeiate tocmai pe ideologii ale „superiorității“, care au făcut zeci de milioane de victime. Dialogul, dezbaterea și acceptarea pluralismului – valori fundamentale ale culturii europene moderne – decad în fața noului triumf al ideologiilor, susținute aprins de mulți intelectuali. Mediul online le răspîndește în masă și le stimulează, ronțăind pe margine încrederea și raționalitatea disputelor. Tind să-i dau credit lui Manuel Castells: „Intelectualii tradiționali, din ce în ce mai incapabili să înțeleagă lumea în care trăim, și astfel subminați în rolul lor public, sînt deosebit de critici față de apariția unui nou mediu tehnologic, fără să știe prea multe despre procesele pe care își elaborează discursurile“ (The Network Society. From Knowledge To Policy, editată de Manuel Castells și Gustavo Cardoso, Washington DC, Johns Hopkins Center for Transatlantic Relations, 2005). În felul său, avea dreptate și Wolf Lepenies: intelectualii de tip Václav Havel sînt greu de imaginat azi și în viitor. Mașina de tocat idei a lumii digitale, mare producătoare de zgomote de fond, îi obligă să-și adapteze mijloacele la un spațiu public tot mai fluid, tot mai instabil, în care marile repere culturale și morale se dizolvă în pasta cea de toate zilele a „producătorilor de conținut“.
Foto: flickr