A fi sau a nu fi european
Ultimii ani au adus nenumărate nemulţumiri în legătură cu Uniunea Europeană. Populismul, euroscepticismul, naţionalismul au devenit omniprezente. O parte a acestor derive se hrănesc din teama de celălalt: ei, ceilalţi, ei, non-europenii… E teama că Uniunea Europeană a devenit atît de atractivă încît riscă să atragă mai mult decît poate asimila.
Există un psyché francez, germanic, italian? Putem schiţa profilul unei naţiuni? Pot fi enumerate trăsăturile unui popor? Şi apoi, mergînd mai departe, putem depista elementele comune ale lui homo europaeus? E o temă care-i preocupă pe mulţi cercetători din domeniul ştiinţelor socio-umane. Pentru Julia Kristeva, de pildă, limba imprimă o anumită mentalitate. Istoria formează, şi ea, mentalităţi, lăsînd o amprentă puternică asupra identităţii. Convingerile religioase marchează, şi ele, profilul fiecărei naţiuni. În Europa, aceste identităţi sînt supuse banalizării şi metisajului. Cît de departe putem merge trasînd diferenţele? Ideea europeană s-a construit prin în-tîlnirea culturilor greacă, ebraică şi creştină. Iar identitatea europeană s-a născut la răscrucea acestor trei mari culturi. Doar că această identitate europeană nu e o afirmaţie, ci, mai degrabă, o interogaţie. Aceasta este, rezumată, redusă la esenţial, teoria Juliei Kristeva despre Europa şi omul european.
Pentru europeni, identitatea nu e, deci, un cult, ci o întrebare. „Cine sînt eu?“ devine un principiu identitar în sine. El face parte din marile achiziţii ale culturii europene şi nu se regăseşte în nici o altă cultură. Marcarea şi acceptarea diferenţei – iată ce ne deosebeşte pe noi de ceilalţi. A fi european înseamnă, deci, a fi tolerant.
Pornind tocmai de la această paradigmă a identităţii ca interogaţie încercăm, în Dosarul de faţă, să schiţăm portretul cultural al europeanului.
Ilustraţie de Ion BARBU
