Lost in tradition
E Ajunul Crăciunului. Drumul spre casă trece pe lîngă o moschee din care ies pălăvrăgind bărboși cu tichii și robe. Bistroul de alături e și el plin. Fiica cea mică a familiei de vietnamezi care toarnă beri și servește la mese tocmai a primit o păpușă de la un client fidel. Un tată cu puștiul atașat se oprește la o cinzeacă, cumpără un bilet la loto și le urează sărbători fericite. Îmi număr monedele din buzunar și-mi fac planul: să mi iau niște fructe de la piața africană de lîngă Château Rouge sau să mă opresc la egipteni la un kebap la patru euro? Pînă la urmă trec pe la Carrefour și urc în camera minusculă de hotel cu o baghetă, niște brînză și o sticlă de vin cu dop înfiletat. Pornesc televizorul și adorm fericit pe un anime despre niște copii vîrcolaci. A doua zi mă întorc în țară. Aș mai rămîne.
Suport greu presiunea obligatoriului de orice fel, iar Sărbătorile cu majuscule îmi creșteau inadecvarea la cote de alarmă, mă obligau la gafe și fronde alcoolice. Spre binele tuturor, am preferat să plec. Spre bucuria mea, am putut să o fac din ce în ce mai departe. Crăciunul de la Paris trăit în tranzit, la prima întoarcere din Asia, a fost primul de care m-am bucurat cu adevărat în viața mea adultă. De patru ani, m-am alăturat nomazilor de rit nou care-și plimbă lunile decembrie și ianuarie prin țări calde. Am văzut brăduți împodobiți pe plajă în Cambdogia și sute de candele aprinse Fecioarei Maria în Colombo. Am spus discret și confuz „La mulți ani“ alături de adolescenți americani și francezi între două vîrste, am mîncat fripturi festive în ubicuile Irish Pub-uri și am povestit despre prăjituri bănățene cu dealer-i sîrbi. Anul acesta mi-am petrecut Anul Nou în avion, coborînd spre Chiang Mai. Copilul meu de șapte luni nu a fost foarte impresionat, preferînd să doarmă.
Plecarea de iarnă a devenit, dintr o reacție alergică la obiceiuri, un nou obicei. Cum Thailanda devine din ce în ce mai populară printre români, mă aștept ca, în zece ani, la Pașcani să se servească salată de mango lîngă răcituri, iar resort-urile din Phuket să bage cozonacul în meniu. Unde puriștii conservatori descifrează atentate multiculturale, mă bucur să văd firesc, o binemeritată eliberare de obligație. Plus o ocazie pentru a-ți aminti despre ce era de fapt vorba de sărbători: ospitalitate, generozitate, prezență, bucuria de a sta de vorbă, împărțitul de lucruri și sentimente cu familia mică sau mare. De fapt, din ingredientele astea poți face o sărbătoare oriunde și oricînd. Atenție însă la doza de nostalgie care poate strica toată rețeta, acasă sau aiurea.
De Crăciun, înainte de plecarea tradițională spre Asia, m-am întîlnit neprogramat, la Timișoara, cu un unchi rătăcitor stabilit în State. Am adunat rămășițele familiei la o berărie, am umplut masa cu halbe și mici, copiii au primit cadouri și am dat bani la colindători. A doua zi, el și-a văzut de împăturit sarmale, eu am copt un tort, asamblîndu-și fiecare Ajunul pe care-l putea duce. Fără presiune, fără să ni se aplece nici de la nostalgie, nici de la obligații. Am reușit să nu spun tîmpenii, iar hîrîielile familiale au rămas în zona afectuoasă. Aș repeta povestea asta, poate peste cîțiva ani, poate chiar la anul. Pînă una-alta, avem de călătorit. Am un amic în Phnom Penh care are o varză murată excelentă și un prieten bucătar la malul mării căruia trebuie să-i livrez un joc de table și niște semințe de tarhon. Nu ne-am văzut de iarna trecută.
Depărtarea te ajută uneori să vezi lucrurile mai clar, îți clarifică sensurile și gusturile, te învață să te bucuri mai mult de fostele bineînțelesuri. Să faci lucrurile altfel nu este automat o blasfemie, ci pur și simplu o punere în context. Pentru unii și pentru mine, este cel mai direct mod de a face pace cu lumea, de a intra cu adevărat în spiritul sărbătorilor. Ceea ce vă doresc și vouă în anul care începe.
Vlad Tăușance este consultant de strategie.
