De veghe în lanul de porumb
Cu mai bine de un deceniu în urmă, o mînă de mici ironii ale vieții m a azvîrlit fix în Midwest-ul american. Nu luasem prea multe cu mine, căci îmi place să călătoresc fără bagaje, chiar și atunci cînd călătoria promite să fie de lungă durată: cîteva mărunțișuri de uz zilnic, o profesie dubioasă – ce șanse aveam cu literatura engleză în care mă specializasem? –, un laptop cu vreo două proiecte de traduceri, o pungă cu prejudecăți și o doză sănătoasă de curiozitate.
După ce ieși din Chicago, Midwest-ul este doar un șes imens, pătat pe alocuri de ferme cu case și hambare care, nu o dată, te fac să te gîndești la Grant Wood și al său American Gothic. Lanurile de porumb și soia alternează parcă la nesfîrșit, punctate de pancarte halucinante de genul „Guns save lives“. După ce m-am obișnuit cît de cît cu conversațiile de genul „Where are your from?“ „Romania.“ „Oh, how wonderful, is that in Missouri?“, mi-am dat seama că, geografic vorbind, lucrurile nu stăteau dramatic diferit de șesul bănățean unde îmi petrecusem deceniile dinainte. Așadar, dintr un lan într-altul.
Cu toate acestea, la interviul pe care l am avut pentru o slujbă din departamentul de engleză al unei mici universități catolice din Midwest, mi-am dat seama că lucrurile stau oarecum altfel din alte puncte de vedere. Am fost intervievată temeinic nu doar de cei din catedra în care urma să predau, ci și de președintele universității, vicepreședinte, decanul pentru studenți, șeful de la resurse umane, directorul „centrului de succes“, ba chiar și de directorul responsabil cu securitatea din campus. Întrebările punctuale la care a trebuit să răspund mi-au dezvăluit o abordare riguroasă, profund disciplinată, pe care am apreciat-o imediat, și care era puțin „altfel“ față de stilul pe care îl lăsasem în urmă și la care urma să mă întorc.
Disciplina și buna organizare mi au fost primele impresii și cînd am intrat ulterior la clasă. Înainte de a împărtăși alte cîteva detalii ale experienței pedagogice americane, ar fi poate nimerit să deschid o mică paranteză, pentru a clarifica faptul că aterizasem într-o instituție de tip liberal arts. Sistemul de arte liberale, care are încă o pondere mare în Statele Unite, promovează o educație cuprinzătoare. Ea presupune materii de cultură generală, nu doar cursuri ce țin de specializarea principală. Așadar, la cursurile de literatură britanică modernă sau literatură universală pe care le aveam în normă erau înscriși nu doar studenți de la „engleză principal“, ci și de la secțiile de științe economice, matematică, educație fizică, științe ale naturii, ba chiar și asistență medicală.
Așadar, disciplinați și bine organizați, studenții mă așteptau în bănci cu cărțile din programa pe care trebuise s-o dau facultății și… librăriei universității înainte de începerea anului universitar. Venită dintr-un sistem cu resurse încă limitate pe vremea aceea, în care nici nu ne-ar fi trecut prin cap să le cerem studenților să-și cumpere cărțile (majoritatea titlurilor nici nu le-ar fi fost la îndemînă), mi-a tresăltat inima de bucurie, vorba lui Wordsworth, văzînd obiectele muncii pe mese. Tresăltatul bucuros mi s-a cam transformat în sincopă în momentul cînd mi-am dat seama că accesul la carte și disciplina achiziției nu se traduc neapărat în acces la conținutul textului și în rigoarea înțelegerii. Că nu puteam folosi termeni prea specializați – de naratologie sau teorie literară – îmi devenise clar în momentul în care am început să mă familiarizez cu sistemul și diferitele niveluri de dificultate ale cursurilor oferite. Că nu puteam lua de bună o vagă cunoaștere a geografiei și istoriei lumii, am învățat printr-un șirag lung de uimiri. De exemplu, discutînd „Moartea lui Ivan Ilici“ am aflat că Rusia s-ar învecina cu Franța și că Tolstoi ar fi scris în secolul al XVIII-lea (cum altfel, pe la o mie opt sute și…).
Mi-am dat seama că, pînă în acel moment cel puțin, cu toate hibele sistemului universitar românesc, avusesem parte de studenți cu care puteam purta discuții. În lanul bănățean, atît cronologia, cît și geografia își găseau mai firesc locul și nuanțele chiar erau percepute și puteau fi dezbătute. Și da, era adevărat că predam și traduceam din greu ca să mă mențin pe o anumită linie de plutire financiară, dar parcă nu conta chiar atît de mult în momentul în care ieșeam de la seminar bucuroasă de lumile deschise.
Puțin idealizată imaginea, veți spune. Și poate așa este. În amintire, asprimile se netezesc și notele stridente se înmoaie. Și totuși… Veți mai spune, probabil, că, în fond, toate astea nu constituie decît o altă categorie de provocări pentru profesor, care trebuie să se adapteze, să găsească alte strategii, să răspundă nevoilor etc., și aveți dreptate. Nici o adaptare însă, nici o regîndire, nici o jonglerie nu poate da roade atîta timp cît de partea cealaltă nu există sau nu se iscă măcar un licăr de curiozitate. Studenții mei americani suferă de o lipsă cronică de curiozitate. Mi-am dat seama, așadar, la un moment dat, că misiunea mea (și a multor altor profesori) nu era de a facilita și încuraja cunoașterea, progresul etc. Misiunea noastră era de a stîrni curiozitatea, măcar o scînteie, care poate-poate va aprinde ceva în mințile disciplinate, organizate, închistate ale acestor tineri triști.
Închistarea – sau o formă a ei – am resimțit-o și sub forma unor palme trase de „corectitudinea politică“ sau „sensibilitatea societății dependente de psihanaliști“. Printre textele predate s a numărat și Inima întunericului de -Joseph Conrad. Scris la sfîrșitul secolului al XIX-lea, romanul tratează, printre altele, ororile colonialismului și folosește un limbaj al timpului său, în care se regăsesc o seamă de cuvinte devenite de neutilizat între timp. Dramatismul textului lui Conrad, complexitatea protagonistului, frumusețea stilistică a scriiturii nu au avut nici o importanță pentru cei cîțiva studenți care s-au plîns conducerii că au fost siliți să citească un text rasist. Cu Virginia Woolf am dat de un mic bucluc pentru că nu am introdus în programă un „trigger warning“, adică nu i am prevenit pe viitorii cititori ai textului că unul din personaje suferă de traume de pe urma războiului și se sinucide în cele din urmă.
Ce rost are însă literatura dacă nu mai are voie să ne tulbure, dacă nu ne mai poate smulge din coconul de siguranță țesut în jurul nostru de o lume ce încearcă să ofere rețete simpliste de succes? În loc să ne simțim insultați de Inima întunericului, de ce nu ne-am pune întrebări legate de relevanța textului în contextul actual? Sau, în cazul Virginiei Woolf și al traumatizatului Septimus Warren Smith, de ce n-am putea folosi textul drept o poartă de intrare într-o discuție despre sindromul post-traumatic, atît de relevantă după recentele aventuri războinice ale Americii?
Am avut printre studenți un veteran revenit din Afganistan, care suferea de PTSD (Post-traumatic stress disorder). Un tînăr foarte inteligent, care părea chiar să aibă o deschidere deosebită față de literatură. A devenit însă clar pe parcurs că deschiderea se manifesta doar atîta timp cît discuția rămînea pe făgașul dorit de el. Orice deviere – și într-o sală cu 25 de oameni au existat, evident, astfel de devieri – ducea la reacții agresive. Efectul cumulat, care incorpora, neîndoielnic, și experiența altor cursuri, a fost că persoana în cauză a ajuns într-un punct din care toți cei din jur s-au transformat în dușmani. Venea la școală cu un rucsac pe care îl ținea strîns în brațe și în care ne spunea, pe un ton pe jumătate informativ, pe jumătate amenințător, că are armament. Două săptămîni, pînă ce l-au convins să treacă la studiu independent, m-am dus la oră cu pază, doi zdrahoni care stăteau de-o parte și de alta a catedrei și aveau, cum vă imaginați, un efect înviorător asupra publicului. Și nu, nu puteau să-i percheziționeze rucsacul.
De mai bine de un deceniu, fac navetă transatlantică. Mă tot întorc în lanul bănățean, unde, cred eu, mai există încă o urmă de curiozitate. Am încercat să dau din partea bună a experienței americane, să cred că disciplina și corectitudinea sînt atuuri, nu impedimente, să vreau să-mi văd studenții la ore, nu doar la examen, preferabil cu textele citite. De partea cealaltă a Atlanticului, m-am străduit pe cît pot să stîrnesc măcar mici curiozități. Ca orice astfel de navetist, nu mai știu unde este, de fapt, acasă. Familiare rămîn însă șesurile ce par nesfîrșite cu lanurile lor, precum și speranța mea că, poate, lumile astea se vor lăsa cumva împletite pînă la urmă. Că noi, aici, ne vom respecta îndeajuns de mult încît să nu mai improvizăm și să ne impunem rigoarea și integritatea de care avem nevoie. Că ei, foștii și poate viitorii mei studenți din Midwest, vor simți pînă la urmă o străfulgerare de curiozitate despre lumea cea mare care se întinde dincolo de America.
Dana Crăciun este lector doctor la Catedra de Limbi Moderne a Universității de Vest din Timișoara.
