Tema săptămînii

În perioada Festivalului Dilemei vechi, în Cetatea Alba Iulia, pe Traseul porţilor au fost aşezate tarabe ale meşterilor locali. Unele mai avangardiste, cu bijuterii ori alte accesorii făurite după mintea şi imaginaţia fiecăruia, altele – cu „produse tradiţionale“.

În prefaţa celei de-a doua ediţii a Festivalului Dilema veche ce se întîmplă la Alba Iulia, Andrei Pleşu spunea, în urmă cu o lună, că „după Mihai Viteazul, Regele Ferdinand I şi Regina Maria, era normal ca şi Dilema veche să intre în Alba Iulia.

Acum cîţiva ani, apărea în Time un articol intitulat „Ce mai rămîne din cultura franceză“, punînd în discuţie scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia; autorul articolului,

Am citit de curînd cîteva rînduri care aparent nu au nici o legătură cu excepţia culturală: „o minoritate care îşi asumă loialitatea faţă de statul în care trăieşte are mai multe şanse să fie susţinută de către acest stat, să-şi dezvolte elementele identitare, [...] fiind un liant între două state.“ Autorul este Iulian Chifu, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, parafrazînd o paradigmă din aşa-numitul discurs de la Sulina.

Pentru că excepţia culturală vizează în principal cinematografia şi audiovizualul, e important de înţeles că implicarea guvernului în susţinerea filmului s-a făcut din raţiuni complet diferite, care iarăşi despart fundamental cele două spaţii.

Artele performative (teatrul şi opera, cu precădere) sînt, prin natura lor, extrem de costisitoare – iar natura lor e legată strict de faptul că sînt „vii“, necesită prezenţa „reală“ a interpreţilor în faţa unui număr limitat de spectatori la fel de reali şi, în plină epocă a reproducerii mecanice, sînt nereproductibile.

Crezi că nimeni nu înţelege arta ta, nu? Crezi că geniul tău scapă tuturor pentru că lumea încă n-a ajuns la nivelul de iluminare cu care să-i străbată tonurile de gri trist pe verde murdar care o compun?

Vechile proverbe româneşti dau aproape întotdeauna o conotaţie pozitivă muncii. Ele spun că „Cine munceşte hrană agoniseşte“, că „Munca sfinţeşte locul“ sau că „Omul harnic, muncitor, de pîine nu duce dor.“ În vremea comunismului au apărut o serie de zicale de genul „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim“ sau „Decît mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost“.

În urmă cu vreo 15 ani, o firmă asiatică (pot să-i spun şi numele, dar am observat că anonimatul e de bonton) cumpărase nişte fabrici de la noi (şi acestora pot să le spun numele, dar uite că n-o fac). Managerii se plîngeau că relaţiile cu muncitorii sînt tensionate, că una-două izbucnesc conflicte...

Există oare vreo legătură între valorile noastre şi cît de bine trăim? Există vreun corespondent între cît de mult preţuim munca, ceea ce valorizăm prin muncă şi ce obţinem în schimbul ei, cîştigul nostru material? Răspunsurile la aceste întrebări ne pun pe gînduri şi ne pot semnala ce avem de făcut.

Cred că mai mulţi colegi din acest număr vor vorbi despre tristul şi adevăratul „Voi vă faceţi că ne plătiţi, iar noi ne facem că muncim“, sau despre nenumăratele fabrici „cu pierderi planificate“, aşa încît mă rezum la o amintire.

Profit de o scurtă vacanţă la ţară ca să studiez satul de munte, copleşit de muncile de vară. Toată lumea geme sub povara fînului şi a animalelor, despre care toţi povestesc pe lung, în jur de 30 de minute, de fiecare dată cînd îi întîlneşti pe uliţă.

În dosarul care urmează veţi întîlni de mai multe ori expresia „vectorul european“. Este o sintagmă folosită aproape obsesiv la Chişinău. Cred că ţinem minte acest gen de dezbatere, în care obiectivul aderării la UE pluteşte deasupra tuturor subiectelor – cam aşa a mers politica din România mai mulţi ani înainte de 2007.

O uşă trîntită, un plînset de copil, o pasăre ciripind pe o ramură din faţa ferestrei deschise, un claxon prelung, un ciocnit de pahare... Pe nesimţite, auzul nostru este supus, în fiecare clipă, unei învolburări de sunete cu intensităţi şi durate diferite.

Indiferent de forma socială sau afectivă pe care o primeşte, muzica clasică e o prezenţă constantă în viaţa mea. Odată cu trecerea timpului, cu „experienţa“ şi cu bibliografia mai extinsă, învăţ să accept sau să mă bucur mai intens de feluritele faţete ale acestui fenomen.

Era început de noiembrie bucureştean. Acea perioadă incertă dintre lumină şi întuneric, care atît a tulburat sufletul bacovian, încît a transformat-o în metaforă de uz curent. Cînd culorile terne inundă bulevardele şi zidurile, iar oraşul pare condamnat la tăcere.

Aş încerca să argumentez de ce ar trebui să mergeţi la Alba Iulia între 30 august – 1 septembrie la Festivalul Dilema veche. Mai întîi, pentru că suita de evenimente are protagonişti de cea mai bună calitate. Apoi, pentru că locul nu e ales întîmplător: Cetatea Alba Carolina oferă un „decor“ şi un spirit vechi, potrivit întru totul unei asemenea experienţe culturale, pe care nu o puteţi trăi în altă parte.

Corpul uman ca element de arhitectură urbană reprezintă punctul de pornire într-o instalaţie performativă cu trei elemente. Corpuri în cetate este un spectacol modular în care se articulează viziuni coregrafice diferite în trei performance-uri succesive de 20 de minute, fiecare pe cîte o scenă special construită.