Identitate locală, identitate europeană

În a doua zi a Festivalului Dilema Veche, în aula Universităţii din Alba Iulia a avut loc conferinţa „Identitate locală, identitate europeană“, o întîlnire moderată de Cristian Ghinea, care i-a avut ca invitaţi de onoare pe Dacian Cioloş – comisar european pentru domeniul agriculturii, Eric Maurice – directorul Presseurop, Iulia Badea – jurnalist la Presseurop şi Petre M. Iancu – jurnalist la Deutsche Welle. Din conferinţa care a durat aproape două ore, am spicuit cîteva opinii ale invitaţilor.

Asumarea unei identităţi – Dacian Cioloş

De fiecare dată cînd vin în România, sînt întrebat: „Cum ne mai văd europenii?“ Personal, cred că ne preocupă prea mult imaginea pe care o au alţii despe noi şi prea puţin imaginea noastră despre noi înşine şi despre ţara în care trăim. Cred, de asemenea, că atît timp cît noi nu ne simţim ca fiind europeni, nu are rost să aşteptăm să vină ceilalţi să ne spună cum şi ce sîntem.

Vorbind despre o identitate europeană, odată ce decizi că vrei să intri în acest club, trebuie să-ţi asumi cerinţele intrării. Nu mi-am pus niciodată problema dacă trebuie să fac ceva ca să fiu european, sau dacă trebuie să aleg între a fi european sau a fi român. Din punctul meu de vedere, pot spune că îmi asum cu naturaleţe această poziţie. Cred că modul în care sîntem văzuţi depinde de modul în care noi ne asumăm un anumit rol.

Este adevărat faptul că, atît geografic, cît şi istoric, sîntem europeni, însă o identitate nu este decretată, ci este (sau nu) asumată. De fapt, identitatea europeană e o construcţie a contribuţiei fiecăruia dintre cei care au decis să şi-o asume şi, cît timp nu ştii ce vrei de la comunitatea în care te-ai înscris, e greu să-ţi asumi vreo poziţie în cadrul ei. Din perspectiva mea, de român, de multe ori am sentimentul că noi, ca naţiune, nu am depăşit încă anumite complexe pe care ni le-am indus sau ne-au fost induse – ceea ce ne face încă să ezităm să ne asumăm anumite decizii.

Deşi poţi fi european şi fără să fii membru UE, am vrut să intrăm în acest club, căci fiind membru în Uniune, ai şi diferite mijloace prin care identitatea europeană poate fi asumată în mod practic.

Din această perspectivă, România şi ceea ce înseamnă a fi român constituie o energie de care cred că şi Europa are nevoie, o energie pe care noi nu o exprimăm încă, din diferite motive şi din cauza diferitelor complexe. Mă întîlnesc des cu români la Bruxelles, cu tineri stagiari, de exemplu, şi e interesant să vezi cum aceeaşi persoană se manifestă într-un fel la Bruxelles şi cu totul altfel în România.

Am impresia că simţim încă greutatea unui anumit fel de culpabilitate a cărei provenienţă îmi e necunoscută, o culpabilitate care ne blochează să ne exprimăm aşa cum sîntem. Cu cît România întîrzie să-şi asume ceea ce este de fapt, cu atît mai puţin va putea contribui ca naţiune la ceea ce înseamnă Europa şi Uniunea Europeană.

Cred că, totuşi, lucrurile se vor schimba; există deja generaţii noi care se bucură de libertatea firească de a circula, de a studia în ţările europene, avînd permanent contact cu ceea ce înseamnă Europa, generaţii care îşi formează deja o conştiinţă.

Ca naţiune, cred că, în următorii ani, vor avea loc schimbări atît în privinţa structurii instituţionale, cît şi a modului în care UE se va exprima ca entitate. Tocmai de aceea e important să nu pierdem acest tren, un tren prin care ne-am aduce contribuţia la redefinirea Europei şi a UE în lume.

O identitate, mai multe culturi – Eric Maurice

Citind zilnic presa cotidiană europeană, traducînd articole din 28 de ţări, în 10 limbi străine, constatăm că există încă o oarecare ignoranţă şi prejudecăţi între europeni – vorbim şi despre un fenomen accentuat de criza economică. Există prejudecăţi mai ales între greci, spanioli, portughezi – pe de o parte, şi nemţi – pe de alta, nemţii fiind, de fapt, în centrul ostilităţilor.

Vorbind despre o identitate europeană, trebuie să fim conştienţi că nu împărţim doar acelaşi continent, ci şi o cetăţenie; şi, mai presus de toate, poate cel mai important aspect: dreptul la liberă circulaţie.

Cînd am creat, acum cinci ani, Presseurop, ne-am gîndit mai mult la profilul unei generaţii care doreşte simplificarea lucrurilor, a tinerilor care sînt obişnuiţi să studieze şi să muncească în alte state ale UE, care se deplasează rapid, cu costuri relativ mici. Este vorba despre oameni care, deşi au experienţe diferite şi personale în ceea ce priveşte cetăţenia, au totuşi şi un bagaj comun a ceea ce înseamnă a fi european.

Cînd am ajuns din Paris, acum două zile, am fost invitat să vorbesc despre identitate locală. M-am gîndit imediat la Transilvania, prin prisma poveştilor romantice şi misterioase care înconjoară această zonă. Aveam impresia că, mergînd în Transilvania, ajung într-un loc mitologic şi am găsit aici, precum şi în alte culturi şi locuri din Europa, acelaşi ataşament faţă de pămînt şi cultură (am regăsit, de exemplu, o arhitectură asemănătoare cu arhitectura altor părţi din Europa).

Mi-am dat seama că doar călătorind descoperim cît de multe lucruri avem în comun unii cu alţii.

Vorbim, bineînţeles, de o identitate asumată individual, precum ataşamentul faţă de locuri sau cultură, despre acea identitate pe care memoria istorică o creează în noi – mi s-a povestit, de exemplu, că aici, la Alba Iulia, a fost încoronat regele, ceea ce face ca identitatea locală să fie foarte puternică.

Dacă, însă, ne referim la „identitatea europeană“, nu ne referim la identităţile culturale care îşi au ancora în realităţile locale şi istorice – personal, nu cunosc îndeajuns de bine istoria României, după cum nici românii nu cunosc, să spunem, istoria Portugaliei, ci vorbim despre o identitate asumată, care ar contribui la formarea unei întregi identităţi şi naţii europene.

Dacă azi vorbim despre existenţa unor prejudecăţi, cauzate de criza europeană, este pentru că niciodată nu ne-au interesat cu adevărat evenimentele din celelalte ţări europene, precum Portugalia, Grecia sau Spania. Cauza ar fi că, înainte de toate, povestea europeană a fost percepută ca o construcţie politică, instituţională şi economică (precum piaţa valutară unică), identitatea europeană progresînd în acelaşi timp cu traversarea perioadei de criză.

Este deseori amintit citatul apocrif al lui Jean Monnet: „Dacă ar fi să refac ceva, aş începe cu cultura.“ Personal, cred că acest lucru nu e posibil, după cum nu e posibil să creezi artificial o identitate. Nu putem impune o anumită cultură tuturor indivizilor, căci fiecare dintre noi trăim acoraţi într-o cultură locală sau regională.

Cel mai dificil este să creăm o identitate europeană prin construirea unei comunităţi de memorie şi istorie, o comunitate unită printr-un destin comun, care să nu fie artificial, ci autentic, la care fiecare să se poată raporta. Iar aici dăm peste cel mai mare avantaj, dar şi dezavantaj al Uniunii Europene – limba, una dintre bogăţiile culturale ale UE, un capital care evoluează permanent, care provoacă atît curiozitate, cît şi dorinţa de a învăţa; acest aspect este, însă, şi principala slăbiciune a unităţii culturale a Uniunii Europene.

Presa românească în Europa – Iulia Badea-Guéritée

De fiecare dată cînd propun un articol din presa românească pentru a fi tradus pe site-ul Presseurop, sînt întrebată nu dacă acel articol este sau nu relevant pentru celelalte ţări pentru care va fi tradus, ci dacă e bine scris, dacă e justificabil, dacă e plin de comparaţii şi simboluri „locale“ (căci există temerea că în presa din România se fac mereu asociaţii din care nimeni din afară nu înţelege nimic).

Tot o temere legată de presa din România vizează vulgaritatea şi autosuficienţa. Avem, ce e drept, şi jurnalişti care înţeleg că ceea ce scriu poate fi, şi este relevant şi pentru restul Europei, nu doar pentru România. Ca o paranteză, aţi fi foarte miraţi să ştiţi de cît de interesaţi sînt străinii de ceea ce se petrece la noi – un interes justificabil şi prin numărul foarte mare de studenţi care învaţă limba română la Sorbona.

Pentru asta, Dilema veche ne-a fost un partener foarte bun. Cînd mi s-a spus să găsesc pe cineva de talia Der Spiegel în România, mi-am dat seama că trebuie să iau mult din Dilema veche şi Foreign Policy, să asezonez cu ceva din Adevărul şi din revista History.

Ce înseamnă pentru noi Europa? – Petre M. Iancu

Vorbim despre identităţi cu atît mai mult cu cît ele sînt mai fracturate şi mai problematice. Încercăm să construim o identitate culturală europeană, dar nu ne întrebăm de ce.

Cînd vezi Europa din punct de vedere sincronic şi diacronic, îţi dai seama că ai nevoie de ea. Istoria este lungă, Europa – veche. Venind din paradisuri fiscale, poţi ajunge în locuri infernale, precum Auschwitz. Am descoperit acolo autocare din Japonia, America, sau Coreea – şi am realizat că Europa este, dincolo de istorie, o încercare de a transcende, de a depăşi coborîrea ei în infern, pentru că nu e doar locul nostru cald şi drag, ci şi locul unde s-au inventat sistemele totalitare.

Or, Europa de azi e un proiect care încearcă să impună, dincolo de dimensiunile economice, libertatea. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care identitatea europeană e atît de importantă, ea conţinînd promisiunea consolidării statului de drept.

Identităţile europene sînt fracturate – dar acesta nu este un lucru rău, căci presupune reflecţie, gîndire, cerînd totodată să fim activi, să ne implicăm, să spunem cînd drepturile ne sînt încălcate şi să nu fim fatalişti.

O problemă esenţială a noastră, ca europeni, este modul cum ne precepem istoria şi memoria. Altfel îşi văd trecutul europenii vestici, inclusiv germanii, care şi-au asumat trecutul nazist, altfel îl vedem noi, cei din Est, pentru care trecutul este o prăpastie adîncă, pe care, dacă nu o depăşim, nu vom putea trece la construirea unei identităţi europene.

Foto: L. Muntean