"De ce ascultaţi muzică clasică?"
● Angela ARDELEANU
tehnoredactor, Editura Art
Pentru că am avut noroc şi am întîlnit oameni care „mi-au deschis ochii“. De aceea, în momentul cînd cunosc pe cineva care-mi spune că nu-i place muzica clasică, mă simt obligată să stau de vorbă cu el, să nu-l las să plece de lîngă mine fără să-l fac măcar un pic curios. Cînd am făcut pagina de „Muzică clasică“ pe Facebook, am avut două intenţii: să postez doar înregistrări bune – pentru că se întîmplă să deschid zeci de link-uri pe YouTube pînă să dau de ceva care să poată fi ascultat cum trebuie – şi să încerc să pun lucrările în întregime, nu doar fragmente.
Acum aştept cu nerăbdare Festivalul „George Enescu“ şi aş vrea să le spun oamenilor să nu-i rateze pe Radu Lupu, Daniel Barenboim, Evgeny Kissin, Murray Perahia sau Jordi Savall. Le-aş mai recomanda şi „Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră“ de Philip Glass.
● Petre BARBU
scriitor şi senior editor, Forbes România
Cîndva, demult, cineva mi-a dat un stick cu Anotimpurile lui Vivaldi, interpretate de Nigel Kennedy. Apoi, a murit. Şi eu am rămas cu Anotimpurile. Le-am ascultat pînă cînd durerea m-a istovit. Şi atunci, am căutat alte Anotimpuri, în interpretarea lui Joshua Bell. Dar am găsit, din întîmplare, Imperialul lui Ludwig van Beethoven. Şi de atunci ascult Beethoven. Cu naivitate. Pentru că eu cred, în naivitatea mea, că muzica lui Beethoven este perfecţiunea pe pămînt.
Şi dacă ar fi să mă duc pe o insulă pustie, în mijlocul oceanului, şi ar trebui să iau o carte, pentru toată viaţa, aş lua partitura Imperialului. Chiar dacă sînt afon şi nu ştiu să citesc notele. Dar acolo, pe insulă, m-aş uita aşa, ca mîţa în calendar, la acea partitură, amintindu-mi cît de tare m-a tulburat Imperialul. Amintindu-mi, cu spaimă, că pe lumea asta există creaţii perfecte. În rest, moartea e perfectă.
● Andrei MANOLESCU
redactor-şef adjunct, Dilema veche
Pentru că, din fericire, am avut nişte părinţi care au ştiut să-mi deschidă la timp orizontul către acest gen de muzică, în ciuda opoziţiei mele iniţiale de copil neascultător. Pentru că mi s-a recomandat să ascult o piesă de mai multe ori, pînă cînd mă obişnuiesc cu ea şi îi percep linia melodică şi structura mai profundă. Cînd începi să ştii aproape pe dinafară şi poţi chiar să fredonezi o simfonie, un concert sau o sonată, le-ai tot asculta (asemeni hiturilor din muzica pop) şi ai vrea să distingi şi diferenţele dintre interpretări.
Cînd am ajuns în armata Republicii Socialiste România şi trăiam sub opresiunea corvezilor zilnice şi în condiţii cît se poate de mizerabile, am perceput cîteva fragmente dintr-o simfonie de Beethoven răzbătînd de la radioul din biroul unui ofiţer. Muzica clasică suna de-a dreptul divin în acea împrejurare, era ca un semnal că lumea civilizată încă mai există pe undeva. Astăzi, cînd ascult muzică clasică, mă simt, uneori, privilegiat, amintindu-mi că există oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu au acces la bucuria asta.
Pe de altă parte, într-o epocă a agitaţiei, muzica clasică îmi pare o insulă verde, o vacanţă auditivă. Sigur, ea poate fi, aşa cum bine ştim, dramatică, tumultuoasă, dacă nu bubuitoare de-a dreptul. Şi, de cele mai multe ori, cere concentrare. Însă ideea de muzică clasică în general, aşa cum mulţi o percep astăzi, se poate încadra în tipul de viaţă slow. Pentru unii specialişti, comparaţia asta poate părea simplistă. Eu, însă, dincolo de chestiunile tehnice, o asociez mereu cu viaţa bună, cu tihna, cultura şi civilizaţia.
● Ruxandra MIHĂILĂ
redactor, Dilema veche
În loc de răspuns, voi evoca două momente legate de filmul anilor ’70-’80, cînd „ascultam“ concertele înşubaţi fiind în fotoliile Ateneului, cu glugă de blană peste căciula de lînă, cînd Mihaela Martin (deja stabilită în Germania) deschide concertul de Anul Nou, într-un geros 5 ianuarie, într-o superbă toaletă albă, cu bretele, spre stupoarea, exclamată la unison, a publicului, pentru ca, după pauză, să revină cu un nu mai puţin imaculat col roulé, sau cînd maestrul Dan Grigore opreşte concertul pentru a-şi dezgheţa claviatura pianului cu un reşou.
Dacă ar fi să ne asumăm propriile mituri, am spune că muzica-jertfă devine, pentru mulţi, simbol al traversării istoriei pe viu... în altă „cheie“.
● Alida MOCANU
reporter cultural, emisiunea Digicult de la Digi24
În 1983, părinţii mei erau, asemeni multor alţi români, pe lista de aşteptare pentru cumpărarea unei Dacii 1300. Ai mei însă au renunţat la Dacie pentru a-mi cumpăra mie o pianină. „Lasă, mai bine îi luăm fetii un pian, să crească frumos. Om avea noi timp şi de Dacie.“ Aveam 7 ani şi locuiam la etajul 10, iar drumul pianinei pe trepte către apartamentul nostru îmi născuse-n minte mii de poveşti. „Muzica pianinei către cer“ – aşa-mi tot repetam (aflasem de la o tovarăşă învăţătoare că muzica vine din cer, iar acum, credeam eu, era vremea să se-ntoarcă de unde a venit). Am început să iau lecţii de pian. Timp de opt ani, am trăit doar pe portativ. Eram un copil timid şi cuminte, aşa că nu mi-a fost greu să mă ataşez de Chopin. Apoi, în adolescenţă, am primit în dar o partitură (pătată de cerneală) din care se mai putea distinge doar atît: „Wolf.. ..eus Mozart“. 20 de ani mai tîrziu, părinţii mei au reuşit să-şi cumpere prima maşină din viaţa lor. Şi tot 20 de ani mai tîrziu, eu am reuşit să ajung pentru prima dată la Salzburg (să fiu „mai aproape“ de Amadeus) şi în Cimetière du Père Lachaise din Paris (pentru a depune o floare la mormîntul lui Frédéric Chopin). Pasiunea pentru sonate şi nocturne s-a născut, pentru mine, în cerul gri – şi lipsit de orice muzică – al anilor ’80. Mulţumesc, mamă, mulţumesc, tată.
● Dana PETCU
country manager Christian Dior Perfumes România
Trebuie să spun de la început că sînt o amatoare, mi-am descoperit relativ tîrziu această plăcere. Prefer să ascult muzica clasică în sala de concert, pentru emoţiile date de orchestră, dirijor, toate vibraţiile participanţilor şi ale spectatorilor. Mă bucură armonia de pe scenă, îmi place acea atmosferă. Ascult şi acasă, în dimineţile de weekend, ca ritual de trezire. Mă aflu în faza de descoperire – aş spune chiar educare –, astfel că ascult repertorii diferite. Printre preferaţi se numără însă, alături de mulţi alţii, Mozart, Ceaikovski, Chopin şi Dvorák.
● Antoaneta RALIAN
traducătoare de limbă engleză
Lucrez numai pe fond muzical. Primul lucru pe care îl fac cînd mă trezesc dimineaţa e fie să deschid televizorul pe Mezzo, fie să dau drumul la radio pe postul România Muzical. Am senzaţia că muzica îmi infuzează ritmul traducerii, că traducerile mele sînt conserve şi de timp, şi de tinereţe, dar şi de muzică. Toate sînt făcute pe muzică. Muzica nu mă relaxează, ci e un stimulent pentru mine.
Bach e marele meu favorit. Îm face bine să-l ascult. Eu nu sînt un om religios şi nu am momente de revelaţie, dar Bach îmi produce o comuniune cu ceva de sus. Pur şi simplu, Bach mă înalţă şi mă purifică. Eu, pe o insulă pustie, mi-aş lua Bach şi aş fi fericită.
Am fost la toate Festivalurile „George Enescu“, mi-am luat bilete şi acum, şi sper să pot ajunge.
● Valentina SAYGO
expert contabil şi managing partner al companiei Advise Expert Accounting
Muzica clasică face parte din străfundurile amintirilor mele şi ştiu exact momentul în care m-am îndrăgostit de ea. Eram în clasa a V-a şi profesoara de muzică ne-a pregătit o audiţie. Atunci am făcut cunoştinţă cu Bolero-ul lui Ravel, pe care nu l-am mai scos din suflet niciodată.
De la o vreme, nevoia de a asculta muzică clasică a devenit acută, iar în timpul concertelor live, două-trei lacrimi îmi străbat adeseori obrazul. Le şterg timidă şi pe furiş, încercînd să nu atrag atenţia cu gestul meu. Am fost buimăcită iniţial de acest lucru, mi-am pus întrebări la care nu am găsit răspuns, iar pînă la urmă, l-am acceptat ca pe o parte din mine şi din reacţia mea în faţa frumosului, a extazului, a perfecţiunii. Acele lacrimi sînt răsplata şi mulţumirea mea în faţa artei, iar acum le şterg cu demnitate, bucuroasă că am parte de o asemenea copleşire.
Muzica pe care o ascult depinde de stare şi de moment: duşul de dimineaţă merge perfect cu opera lui Puccini; cînd sînt tristă, plîng la unison cu Madama Butterfly; cînd sînt stresată, plutesc cu Adagio-ul din Spartacus al lui Aram Khachaturian; alerg cu Karajan; iar de trei luni, CD-ul pianistului şi compozitorului Teo Milea nu mi-a părăsit player-ul, primul gest pe care îl fac cînd ajung acasă fiind să apăs play.
● Dr. Valentin-Veron TOMA
cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“
Ascult cu mare plăcere bucăţi de muzică barocă – Bach, Vivaldi, Monteverdi, Scarlatti –, ador clavecinul şi orga. În ceea ce priveşte muzica clasică – perioada clasicismului vienez (1750-1791), ascult Mozart – îmi insuflă o poftă insaţiabilă de viaţă şi o energie pe care alţi compozitori nu reuşesc să mi-o ofere şi mă transportă într-o lume de vis, în care orice este posibil; Beethoven – sînt un împătimit al simfoniilor sale, îmi plac bucăţile muzicale interpretate de cvartetele de coarde, ceva mai puţin, însă, concertele pentru solist (pian, vioară etc.); Haydn. În cazul teatrului liric – îmi plac opera clasică şi opera romantică; uneori, simt nevoia să trăiesc cu bucurie cîte un spectacol spumos de operetă. Cînd sînt acasă, în timpul săptămînii, ascult seara, înainte de culcare, iar în dimineţile de weekend aleg bucăţi vesele, tonice, care îmi dau poftă de viaţă.
Cînd pot, merg la concerte şi la operă, atît în Bucureşti, cît şi în alte capitale europene ale muzicii, precum Viena, Londra sau Paris.
anchetă realizată de Patricia MIHAIL
© Foto: Lucian Muntean