Între două realităţi româneşti

Aproape pentru orice tînăr din Republica Moldova, revolta din 7 aprilie 2009 a însemnat ceva personal. Pentru unii, acest eveniment a însemnat convingerea că, de data aceasta, comuniştii îşi vor potoli setea de putere şi că nu mai au nici o şansă să acceadă la guvernare, din moment ce zeci de mii de persoane din toate colţurile Moldovei şi-au exprimat vehement dorinţa de schimbare, şi nu de stabilitate. Pentru alţi tineri, 7 aprilie a reprezentat, pur şi simplu, frica de a mai ieşi în stradă, avînd în vedere violenţele şi pierderile umane. Aceştia nemaiavînd nici o speranţă pentru o eventuală schimbare, acceptîndu-şi soarta fără a interveni în vreun fel. Totuşi, a existat şi o categorie specială de tineri cărora nu le-au păsat de „ultimele scandaluri“ şi şi-au văzut de viaţă cu „căştile pe cap“ (mai multe detalii despre această categorie semnificativă ne împărtăşeşte melodia controversată a trupei Carla’s Dream şi Inna).

În schimb, pentru mine, revolta de la Chişinău a reprezentat un punct de plecare. Iar destinaţia era tot ţara mea – despre care aflasem că este a mea în clasa IV-a, la una din lecţiile de istoria românilor. Motivul pentru care am luat decizia de a pleca nu a fost cel de „a fugi“ din Moldova, ci mai degrabă pentru că eram curioasă să surprind diferenţele despre care se crede că sînt între românii din dreapta Prutului şi respectiv stînga lui. Nu a fost nevoie de prea mult timp sau de o analiză riguroasă ca să constat că, da, există diferenţe mult prea evidente între basarabenii români şi ceilalţi români. Primul şoc l-am avut la vama Sculeni. A fost incredibil să observ cît de respectuos şi de plăcut s-au comportat vameşii din România, faţă de vameşii cu uniformă de tip sovietic, de la vama moldovenească. La un moment dat, încercam să-mi explic lipsa de politeţe a vameşilor moldoveni, iar şoferului nu i-a luat mult să găsească un răspuns: „Apoi, voi credeţi că e aşa de uşor să laşi aşa fete frumoase să plece? Cine ştie dacă vă mai întoarceţi voi înapoi?“ Bineînţeles, era doar o glumă tipic moldovenească. Cert e că nu doar vameşii suferă de lipsă de politeţe, ci şi mulţi alţi funcţionari de stat din Moldova. Aceştia încearcă să-şi impună autoritatea, fiind grosolani şi total lipsiţi de amabilitate. Este o generalizare, dar cert e că, în România, acest fenomen e mult mai redus decît în Moldova.

Am trecut Prutul, în sfîrşit, şi deja mă aşteptam la schimbări şi diferenţe pe care eu le tot ignoram pînă atunci. Se pare că, după faza de la vamă, nu am mai sesizat nici o altă diferenţă faţă de stilul moldav. Satele din România seamănă foarte mult cu cele din Moldova, peisajul mioritic îl observi pe ambele maluri ale Prutului, Iaşiul e foarte asemănător cu Chişinăul, Suceava e practic ca un cartier din capitala Republicii Moldova. Mai mult, în acea perioadă, România era în plină campanie electorală şi cu uşurinţă am observat acelaşi stil al politicienilor de a se comporta şi de a „interacţiona“ cu alegătorii de la ţară. Ah, şi ce mult îmi doream să văd şi eu o campanie electorală puţin mai civilizată decît cea din Moldova, şi mare mi-a fost dezamăgirea să realizez că, de fapt, nici în România lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Cu toate acestea, îmi amintesc de aprecierile profesorilor mei faţă de opoziţia din Moldova, care sub nici o formă nu cedase acel mandat de care aveau mare nevoie comuniştii pentru a forma majoritatea parlamentară şi pentru a alege preşedintele.

Revenind la campania electorală din România în 2009, trebuie să menţionez simpatia studenţilor din Moldova faţă de preşedintele tuturor românilor – Traian Băsescu. A fost surprinzător să vezi că românii din dreapta Prutului nu-şi apreciază propriul preşedinte, pe cînd românii basarabeni îşi doreau încă de pe atunci să aibă un astfel de preşedinte. Această idee le surîde şi acum majorităţii tinerilor basarabeni, care vor să-şi vadă ţara integrată în Uniunea Europeană, alături de România. Nu e de mirare baia de mulţime de care a avut parte Traian Băsescu în cadrul ultimei vizite de la Chişinău. Tinerii basarabeni chiar îl iubesc pe preşedintele tuturor românilor. Şi nu pentru că oferă 5000 de burse sau cetăţenii româneşti basarabenilor, ci pentru că e singurul preşedinte al României care şi-a întors capul spre Basarabia, care are o altă atitudine şi un respect deosebit faţă de moldoveni. Şi această atitudine – de ce să nu zicem lucrurile pe nume? – este una absolut corectă şi relevantă, atîta timp cît ea se bazează pe românismul celor de la est de Prut.

O altă experienţă pe care nici pînă acum nu am înţeles-o are în vedere ruşinea românilor de a fi români şi autocritica dusă la extrem. Afirmaţia „mai bine e să fii rus decît român“, auzită în prima zi în România, a răsturnat toate aşteptările mele de la mîndria românului faţă de ţara lui. Apoi, criticile la adresa românului şi a României, care nu ştiu cît de constructive sînt, încep, la un moment dat, să te obosească.
Cum sînt trataţi basarabenii în România? Aici e o problemă. Studenţii basarabeni ori sînt prea lăudaţi, ori discriminaţi sau discriminaţi pozitiv, dar în mod cert nu sînt trataţi ca toţi ceilalţi români. Din experienţa mea de studentă deja de patru ani, studenţii basarabeni sînt discriminaţi pozitiv chiar şi de către profesori. Basarabenii ar vrea să fie trataţi pentru ceea ce sînt şi ce fac, şi nu pentru faptul că provin din sărmana Basarabie. Cu toate acestea, mai există guri care critică politica de acordare a burselor pentru basarabeni, insinuînd că ei plătesc din propriul buzunar şi că România ar trebui să-şi vadă de propriile probleme, că puţine nu sînt. E şi asta o părere!

Bineînţeles că, în perioada vacanţei, toţi studenţii basarabeni merg „acasă“. Vămile sînt arhipline, vameşii în uniforme sovietice – la fel de antipatici ca şi în momentul cînd am ieşit din ţară. Fiind pentru prima dată cînd mă întorceam într-o Moldovă democratică, guvernată de Alianţa pentru Integrare Europeană, mă aşteptam să văd schimbări şi noi realizări frumoase. Însă aşteptările mele se năruiau încet-încet, cu cît mă îndreptam spre Chişinău. Mai trist – acest frumos şi verde oraş îmi părea din ce în ce mai mult un oraş de provincie din România. Oamenii au rămas la fel de nepoliticoşi, şoferii de microbuze – supăraţi că nu pot scumpi tariful pentru călătorie, Autogara Centru – la fel de urîtă din cauza mulţimii de la Piaţa Centrală din apropiere, care lasă gunoaie etc. Aveam, totuşi, prea mari aşteptări de la un singur an de guvernare democratică. Aceste aşteptări au început de-abia acum să prindă contur, iar speranţa că Moldova va ajunge pînă la urmă o ţară europeană devine din ce în ce mai viabilă şi, încet-încet, se profilează la orizont. Mai există această Uniune Euroasiatică, care vrea să pună beţe-n roate Moldovei şi parcursului ei european, dar constat cu admiraţie că oficialii de la Chişinău au o poziţie mult mai hotărîtă decît o avea AIE în primul şi al doilea an de guvernare.

Una dintre dezamăgirile mele – sigur împărtăşită de mulţi alţii – este ultima criză din cauza căreia mulţi şi-au pierdut încrederea în fezabilitatea ideii de integrare europeană. Cu chiu, cu vai, a suportat Moldova şi acest şoc. Doar că din cauza acestei crize, moldovenii au devenit şi mai pasivi faţă de întregul proces de modernizare a Republicii Moldova, prin aducerea la standardele europene. De fapt, foarte puţini cetăţeni sînt implicaţi în acest proces şi, astfel, puţini sînt informaţi. În mod clar, e nevoie de o politică coerentă şi eficientă de informare şi comunicare cu societatea per ansamblu, privind necesitatea ţării de a se integra în UE.

România, în mod evident, susţine integrarea europeană a Republicii Moldova. Nu doar declarativ, dar şi financiar, investind în proiecte concrete, care au drept scop dezvoltarea şi modernizarea statului moldav. Cel mai relevant proiect în acest sens este construcţia gazoductului Iaşi – Ungheni, care urmează să interconecteze reţeaua de transport de gaze dintre Republica Moldova şi România, pentru ca, dacă s-ar întîmpla o situaţie de criză cu Ucraina sau cu Rusia, Moldova să aibă acces la un minim de volum de gaze, prin intermediul acestei conducte. Moldovenii îşi pun mari speranţe în acest proiect, mai ales că e primul care are o vizibilitate atît de mare în rîndul cetăţenilor simpli. Cred că, de fapt, asta e şi problema asistenţei româneşti oferite Republicii Moldova. Deşi generos şi util prin definiţie, sprijinul oferit pare a fi mai greu de observat. Moldovenii nu ştiu mare lucru despre asistenţa României. Ştiu doar despre tradiţionalele burse şi despre posibilitatea de a-şi redobîndi cetăţenia română. Iar grantul de 100 de milioane de euro rămîne, deocamdată, o promisiune mai mult neîndeplinită, din moment ce, în patru ani, doar două proiecte au fost finanţate.

Vreau, totuşi, să închei pe o notă pozitivă. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, este clar că aceste două state româneşti trebuie să coexiste. Fie prin integrarea în UE, fie prin unirea lor. În acest sens, vreau să închei cu recomandarea sugerată de primul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc: „Faceţi 100 de întreprinderi mixte pe ambele maluri ale Prutului, cu capital mixt, faceţi 10.000 de căsătorii mixte şi nu vorbiţi de unire, dar uniţi-vă, nu vorbiţi de iubire, iubiţi-vă!“ 

Ludmila Gamurari a studiat Ştiinţe Politice la Suceava şi urmează în prezent un master la SNSPA în Bucureşti. Lucrează la filiala deschisă de Centrul Român de Politici Europene în Chişinău.

Foto Ciprian Ciucu