"Pentru cine cînţi?"

De la colegii de grădiniţă, adunaţi în curte pentru serbarea de sfîrşit de an, la cei 20 de preşedinţi de stat cărora le-am cîntat la Ateneu, în urmă cu cîţiva ani, de la prietenii care mă ascultau într-o poiană în Bucegi (da, am urcat Jepii cu vioara în spinare, pînă la Caraiman, şi nu – nu era încă Stradivarius-ul!) pînă la cei peste 2000 de spectatori de la Disney Concert Hall în Los Angeles, publicul a făcut aproape mereu parte din viaţa mea. Îl văd ca pe o fiinţă capricioasă, aparent ascultătoare, plină de temperament în exploziile de bucurie şi capabilă să uite de sine în momentele de extaz muzical.  

Dacă nu aţi fost vreodată în culisele unei săli de spectacol, imediat în spatele cortinelor, în momentul magic dinaintea începerii concertului, nu aţi simţit niciodată respiraţia publicului. Există şi face să vibreze uşor cortina. Ascultînd acel zumzet (mereu altul, doar aparent acelaşi), apoi liniştea care se întinde în sală în momentul stingerii luminilor, îţi poţi da seama – sau, mai degrabă, poţi simţi – încă dinainte de a apărea pe scenă, cui îi vei cînta. Nu e o analiză logică sau palpabilă, ci un început de trăire.

Am auzit de multe ori întrebarea: „Este diferit publicul din România de cel din alt colţ al lumii, să zicem Coreea?“ E, bineînţeles, foarte diferit, dar în acelaşi timp extrem de asemănător. Temperamentul, emotivitatea, trăirile fiecăruia dintre noi sînt distincte şi mereu altfel. Ce ne uneşte însă de fiecare dată, în orice sală de concert am fi adunaţi, este muzica. Ea are darul de a armoniza trăirile oamenilor, undeva dincolo de cuvinte sau de noţiuni, în acel areal al celei mai intime sensibilităţi. Ascultînd o sonată de Beethoven, spectatorul X îşi aminteşte de prima iubire, dl Y îşi imaginează o epopee cinematografică, în timp ce dra Z e încîntată de armonia arhitectonică a sonatei. Toţi însă ascultă aceeaşi muzică, înţelegînd-o şi bucurîndu-se de ea în felul propriu.  

Cînţi pentru public – iată o afirmaţie care poate lua turnură de reproş, mai ales în lumea muzicală, cînd un interpret tinde să lase muzica deoparte şi se întrece în tot felul de artificii şi de acrobaţii pentru a cîştiga inima publicului, pentru a-i „stoarce lacrimi“. Am încercat să-mi răspund la întrebarea: „Pentru cine cînţi?“ În clipa de faţă, rostul a ceea ce fac eu îl văd în a trăi cît mai intens bucuria muzicii. În momentul în care sînt cu adevărat inspirat, este o bucurie cu mult prea mare pentru un singur om, iar această trăire se cere a fi împărtăşită. Comuniunea spirituală, sincronizarea la nivel emoţional cu sute, chiar mii de oameni, sînt pur şi simplu ameţitoare. Şi acesta e doar începutul, partea „tehnică“, fiindcă muzica ne duce oricît de departe poate merge cineva cu mintea liberă. 

Pe scenă mă simt şi sînt la mine acasă, în deplinătatea puterilor mele, în cel mai intim contact cu putinţă cu minţile şi sufletele celor care mă ascultă. Şi totuşi, este o poziţie extrem de fragilă. Toată lumea imaterială pe care o construiesc cu ajutorul muzicii poate fi cutremurată de o banală sonerie de telefon, aşa cum eroul din filmul Undeva, cîndva era aruncat din lumea în care ajunsese, de o biată monedă uitată în buzunarul hainei. 

Mi-am schimbat însă perspectiva, recent – cînd aud un telefon sunînd în timpul unui concert, îmi spun: „Ia te uită, 999 de telefoane care nu sună în clipa aceasta!“ Şi mă simt mai bine şi pot merge mai departe. 

Alexandru Tomescu este violonist şi dilematic împătimit. Îl puteţi găsi pe alexandrutomescu.com. 

© Foto: Lucian Muntean